De ce Elveția are internet de 25 Gbit și America nu
Am dat peste un articol scris de Stefan Schüller - The Free Market Lie: Why Switzerland Has 25 Gbit Internet and America Doesn't - și chiar livrează ce promite. Nu e un text despre tehnologie în sine, ci despre cum ajunge infrastructura unui stat să fie excelentă sau mediocră în funcție de decizii politice și de reglementare. Merită citit în original, dar vreau să dezvolt câteva idei de acolo și să le pun în context.
Monopolul natural și dilema infrastructurii
Punctul central al articolului pleacă de la un concept economic destul de simplu, dar adesea ignorat în dezbaterile despre „piața liberă": monopolul natural. Există industrii în care construirea infrastructurii costă atât de mult, iar costul de a servi un client suplimentar este atât de mic, încât a lăsa mai mulți competitori să construiască infrastructuri paralele nu produce concurență reală - produce risipă.
Apa și electricitatea sunt exemplele clasice. Nimeni nu propune serios să sape trei rețele de apă paralele pe aceeași stradă, una pentru fiecare companie. Logica e clară: construiești infrastructura o singură dată, ca activ neutru și partajat, și lași companiile să concureze la nivelul serviciilor oferite peste acea infrastructură.
Internetul prin fibră optică se încadrează perfect în această categorie. Și tocmai în felul în care diferite state au ales să trateze această realitate stă explicația pentru decalajele enorme pe care le vedem azi.
Trei modele, trei rezultate
Articolul lui Schüller compară trei abordări: cea americană, cea germană și cea elvețiană.
În Statele Unite, lipsa reglementării a dus la monopoluri teritoriale. Comcast acoperă o zonă, Spectrum altă zonă, AT&T o a treia. Pe hârtie există „concurență", în realitate e un cartel în care fiecare operator deține teritoriul lui și consumatorul nu are de ales. Conexiunile sunt adesea de tip P2MP - adică partajate cu zeci de vecini - ceea ce înseamnă că „gigabitul" din reclamă devine 200 Mbit seara când toată lumea se uită la Netflix.
Germania, deși asociată cu reglementare excesivă, a ales modelul greșit de reglementare: a încurajat concurența la nivelul infrastructurii fizice, nu la nivelul serviciilor. Rezultatul e că mai multe companii sapă tranșee paralele pe aceeași stradă, cheltuind miliarde pe infrastructuri redundante în loc să investească în viteză și acoperire mai bună.
Elveția a ales altceva. Infrastructura fizică - fibra din pământ - este tratată ca activ neutru, construit o singură dată, adesea de entități publice sau semi-publice. Fiecare locuință primește patru fire de fibră dedicate, într-o conexiune punct-la-punct care nu este partajată cu nimeni. Aceste fire se termină într-un nod deschis, neutru, la care orice ISP se poate conecta în condiții egale. Init7, Swisscom, Salt sau un operator local mic - toți au acces la același fir fizic care intră în locuința ta. Schimbi providerul cu un simplu telefon, fără să vină vreun tehnician și fără ca cineva să sape strada din nou.
Rezultatul? Elveția are acum conexiuni rezidențiale de 25 Gbit/s, simetrice, dedicate, la prețuri rezonabile, cu concurență reală între zeci de provideri.
Nu e mai puțin capitalism, e capitalism mai bun
Asta e ideea pe care mi-am tot rulat-o în cap după ce am citit articolul. Modelul elvețian nu e anti-capitalist - e mai capitalist decât modelul american. Concurența există acolo unde are sens economic să existe: la nivelul serviciilor, prețurilor, calității suportului. Nu la nivelul infrastructurii, unde concurența nu produce valoare, ci risipă.
Piața liberă funcționează când există concurență reală. Dar într-un monopol natural, dacă nu reglementezi accesul la infrastructură, nu obții piață liberă - obții monopol. Operatorul dominant nu are niciun stimulent să îmbunătățească serviciul atâta timp cât nu ai alternativă.
Un detaliu interesant din articol: în 2008, chiar Swisscom - operatorul dominant - a fost cel care a propus modelul cu patru fire punct-la-punct, argumentând că o singură fibră ar crea un monopol și că reglementarea ar fi necesară. Evident, în 2020 compania a încercat să treacă la un model P2MP care ar fi eliminat practic accesul fizic al competitorilor. Init7, un ISP mic, a depus plângere la autoritatea de concurență elvețiană. Swisscom a pierdut în instanță, a primit o amendă de 18 milioane de franci și a fost obligată să revină la arhitectura originală.
Unde se situează România
România e un caz interesant în acest peisaj. Suntem de ani buni în topul european la viteze medii de internet, cu prețuri mici și penetrare mare a fibrei în orașe. Asta nu s-a întâmplat din întâmplare - a existat o piață relativ deschisă în care operatori mici au putut intra și construi rețele concurente, cel puțin în mediul urban. RDS/Digi a jucat rolul perturbatorului de piață care a forțat prețuri mici.
Dar infrastructura din România are și vulnerabilități. Acoperirea în rural rămâne slabă, unde nu există stimulent comercial pentru investiții private și unde modelul de infrastructură partajată ar putea funcționa excelent cu sprijin public. Iar concentrarea pieței e în creștere - ceea ce ar putea eroda treptat avantajele actuale dacă nu există reglementare adecvată.
Articolul lui Schüller nu oferă o rețetă universală, dar pune bine în evidență că infrastructura de internet e o problemă de politică publică, nu doar de piață. Statele care au înțeles asta la timp au cetățeni cu internet mai bun și mai ieftin. Cele care au lăsat lucrurile să meargă de la sine au monopoluri scumpe și conexiuni mediocre.