Un membru al grupului Linux România de pe Facebook a cerut un sfat despre motorul de căutare Qwant.

Am setat Qwant drept motor de căutare implicit pe Firefox (Manjaro Linux). Aș vrea opinia voastră despre acest motor, dacă îl folosiți sau nu. Mulțumesc!

Am lăsat un răspuns:

Folosesc Qwant de ceva vreme. Este foarte bun și am găsit toate informațiile pe care le-am căutat. Îl recomand

De ce îl recomand? Pentru că îl folosesc personal de câteva luni și tot ce am căutat cu acest motor de căutare am găsit și nu am fost nevoit să mai folosesc alt motor de căutare.

Am mai folosit DuckDuckGo, Brave Search și Ecosia. Și de multe ori am fost nevoit să mai caut cu Google Search pentru că nu găseam ce doream.

La Qwant nu sunt mulțumit de căutarea imaginilor - nu găsesc tot timpul ceea ce caut și astfel sunt nevoit să mai caut și cu alt motor de căutare.

Dacă pentru mine este bun acest motor de căutare, asta nu înseamnă că este bun și pentru altcineva - chiar dacă îl recomand.

Problema este că am fost luat la rost că de ce îl recomand și că pentru ei nu este bun, pentru că nu găsește nu știu ce informație pe care (bănuiesc) nici ei nu o caut măcar o dată pe an - cred că mai mult doar au testat motorul de căutare, dar au urlat la mine.

Să dau și exemple, că așa este frumos, sau poate că nu - dar este jurnalul meu și fac ce vreau.

Cînd îl întrebi cine e Șerban Suru face pe prostul sau nimerește "Defectele Democrației"?

Răspunsul meu a fost:

nu stiu cine este Serban Suru si nu sunt nevoit sa caut despre el. Stiu ca tot ce ma interesat am gasit.

Și am primit 😄 Nu îmi dau seama ce a fost de râs, dar în fine. Dacă nu ești pe undă cu ei, ești ciudat.

Al doilea exemplu este:

l-am testat cu urmatorul cuvant cheie: "resurse umane brasov" si am primit doar o pagina cu rezultate, restul spunandu-mi ca sunt irelevante. Ups, cine decide asta? I-am dat eject in secunda 1.

Deci problema este că a primit doar o pagină și nu 10.000 de pagini ca la Google, unde paginile 9.999 sunt irelevante.

Am făcut un mic test și rezultatul este la https://thinkroot.xyz/foto-270, dar nu a fost bine și, cum am scris mai sus, problema este că de ce apare doar o singură pagină și nu n pagini ca la Google.

ce ar trebui sa vad in acest mic test? Test pe care l-am facut inainte sa comentez despre asta. Ramane cum am stabilit si anume Qwant mi-a afisat doar o singura pagina cu rezultate iar despre restul a spus ca nu sunt relevante. In imaginile tale nu se vede footerul paginilor pentru a demonstra ca contrariul. Acum vine intrebarea rosie: daca mi-a dat doar o singura pagina cu rezultate, cine a decis si pe ce criterii ca acelea sunt cele relevante si merita sa fie in primele 10 afisari? Excluzand ipoteza unor sponsorizari sau a unor discriminari pe alte criterii fata de alte rezultate posibile.

Din păcate, pe mulți nu îi interesează ca informația primită să fie cea corectă, îi interesează că de ce nu le dă nu știu ce informație de care nu au nevoie și se răzbună/urlă pe cei care recomandă acel lucru.

Era mult mai bine dacă testau motorul de căutare și lăsau un simplu comentariu „pentru mine nu este bun". De ce trebuie să îl iei la rost pe cel care recomandă ceva?

Oricum, cred că asta este ultima dată când mai las un comentariu, o părere, un sfat, orice pe Facebook. Locul meu de joacă o să fie acest jurnal, unde fac ce vreau.

Guvernul britanic a anunțat că vrea să oblige Apple și Google să blocheze imaginile cu nuditate pe telefoanele copiilor. Sună bine pe hârtie, nu? Protejăm copiii, toată lumea e fericită. Numai că, dacă te uiți puțin mai atent la ce se propune concret, nu mai pare chiar atât de simplu.

Keir Starmer a declarat la London Tech Week că firmele au trei luni să activeze din oficiu funcțiile existente sau să actualizeze programele pentru a bloca conținutul explicit pe dispozitivele minorilor. Dacă nu o fac voluntar, vine legislația. Și dacă tot vine legislația, vine și răspunderea penală pentru directorii executivi care nu respectă regulile.

Problema nu e neapărat obiectivul în sine. Chiar și eu, care sunt destul de sceptic față de orice mișcare a unui guvern în spațiul digital, înțeleg că există motive reale de îngrijorare legate de copii și conținut explicit online. Problema e cum se propune să se ajungă acolo.

Silkie Carlo, directoarea organizației Big Brother Watch, a spus-o clar: guvernul laburist amenință cu verificarea identității pentru internet. Nimeni într-o democrație nu ar trebui să fie nevoit să-și arate pașaportul ca să fie online. Și are dreptate. Dacă adulții vor să dezactiveze blocarea nudității de pe propriul telefon, vor trebui să-și verifice vârsta. Adică să se identifice. Față de cine? Față de Apple, față de Google sau față de un serviciu guvernamental? Și ce se întâmplă cu datele respective?

James Baker de la Open Rights Group a rezumat situația și mai bine: „Asta ar transforma fiecare telefon într-un dispozitiv de supraveghere." Nu e retorică, e o descriere destul de precisă a ce se propune tehnic.

Am scris acum ceva timp despre verificarea vârstei pe internet și despre cum Mozilla, Mullvad și Proton s-au opus unor astfel de măsuri. Argumentele sunt aceleași și acum: nu poți construi un sistem care să verifice vârsta fără să colectezi și să stochezi date despre identitate, iar odată ce infrastructura asta există, nu mai rămâne doar pentru scopul inițial.

Asta e chestia cu astfel de legi - niciodată nu rămân la ce s-a promis inițial. Am mai scris și despre cum MidnightBSD a implementat verificarea vârstei tocmai ca să ilustrez cât de repede prinde teren ideea asta, chiar și în locuri unde n-ai fi așteptat-o.

Și nu e doar Marea Britanie. Dacă vrei un tablou mai larg, articolul meu despre libertatea de exprimare în Europa arată că tot continentul se mișcă în aceeași direcție.

Revenind la anunțul britanic - guvernul spune că măsurile nu reprezintă supraveghere. Oficial. Dar tot ei recunosc că adulții vor trebui să-și verifice vârsta ca să opteze în afara sistemului. Asta înseamnă că sistemul implicit este că toată lumea e tratată ca un potențial minor până nu dovedește contrariul. Și ca să dovedești contrariul, trebuie să te identifici. Nu știu cum altcineva ar numi asta, dar eu îi zic supraveghere.

Ceea ce mă deranjează cel mai mult nu e că cineva vrea să protejeze copiii. Asta e un obiectiv legitim. Ce mă deranjează e că soluția aleasă de fiecare dată e una care extinde controlul statului și al marilor companii asupra tuturor, nu doar asupra celor care ar trebui protejați. Și că se prezintă mereu cu o față prietenoasă - copii, siguranță, bine comun - tocmai ca să fie mai greu de criticat fără să pari că ești împotriva copiilor.

Dacă ești curios cum arată confidențialitatea digitală când se aplică pe bune, sau ce înseamnă să-ți iei datele înapoi de la platformele mari, am scris mai pe larg în articolul despre datele tale personale. Nu e simplu și nu există soluții perfecte, dar cel puțin poți înțelege ce se întâmplă cu informațiile tale.

Până la urmă, întrebarea reală nu e dacă copiii ar trebui protejați online - ci cine plătește prețul acestei protecții și cine decide ce înseamnă „protecție" de fapt. Și, mai ales, cine mai verifică guvernele care se autointitulează democrații, dar care din ce în ce mai puțin democrații sunt.

Probabil că mulți utilizatori de iPhone cred că sunt mai în siguranță față de cei cu Android, mai ales când vine vorba de urmărire și colectare de date. Apple a construit o imagine destul de puternică în jurul confidențialității, cu tot felul de permisiuni, notificări și indicatoare vizuale pentru microfon sau cameră. Numai că există o metodă de urmărire despre care puțini știu și pe care nicio permisiune nu o oprește: device fingerprinting.

Mysk, o echipă de cercetare în domeniul confidențialității, tocmai a lansat o aplicație gratuită și open source numită Loupe, disponibilă pe iOS și iPadOS, care arată concret ce informații pot extrage aplicațiile din telefonul tău fără să te întrebe nimic. Nu e vorba de vreo vulnerabilitate sau breșă de securitate, ci de date pe care iOS le pune la dispoziție prin API-uri publice, accesibile oricărei aplicații din App Store.

Ideea din spatele fingerprinting-ului este simplă și un pic îngrijorătoare: nu ai nevoie de numele cuiva, de adresa de email sau de locație ca să-l identifici. Dacă combini suficiente detalii despre dispozitivul lui, ajungi la un profil unic care rămâne stabil indiferent dacă utilizatorul schimbă aplicațiile sau navighează pe internet. Zona temporală, limba setată, caracteristicile ecranului, informații despre baterie, senzorii disponibili pe acel model - fiecare în parte spune puțin, dar toate împreună spun enorm.

Loupe organizează datele expuse în trei categorii. Prima sunt informațiile pasive, cele pe care orice aplicație le poate citi fără nicio permisiune - setări de limbă, fusul orar, caracteristicile afișajului și altele de genul ăsta. A doua categorie include datele care necesită acordul explicit al utilizatorului, cum ar fi accesul la contacte, fotografii, locație sau calendar. Și a treia, mai interesantă, cuprinde tehnici mai avansate care exploatează API-uri publice în moduri mai puțin evidente, de exemplu verificarea schemelor URL prin canOpenURL sau examinarea datelor persistate în iOS Keychain chiar și după ce reinstalezi o aplicație.

Aplicația afișează valorile brute, exact așa cum le vede orice altă aplicație instalată pe telefon, fără să le agregeze sau să le anonimizeze. Mysk spune că toate datele rămân pe dispozitiv și nu sunt trimise nicăieri, cu excepția cazului în care utilizatorul alege să le exporte manual. Codul sursă este disponibil pe GitHub sub licența MIT, deci oricine poate verifica asta.

Loupe nu blochează nimic și nu este un instrument de protecție în sine. Este mai degrabă o lupă, cum îi spune și numele, prin care poți vedea ce se întâmplă de obicei în spatele scenei. Pentru cineva interesat de confidențialitate, e destul de șocant să realizezi că permisiunile din iOS reprezintă doar o parte din poveste și că o cantitate considerabilă de informații circulă fără nicio întrebare adresată utilizatorului.

Mysk este echipa care a lansat anterior și Psylo, un navigator axat pe confidențialitate pentru iPhone și iPad. De această dată, atenția lor s-a îndreptat spre un subiect mai puțin vizibil publicului larg și care, după părerea mea, merită mult mai multă atenție decât primește de obicei.

M-am tot întrebat de ce jocurile merg uneori mai bine pe Linux decât pe Windows și am vrut să înțeleg concret din ce cauză se întâmplă asta.

Totul pornește de la cum funcționează Proton, stratul de compatibilitate dezvoltat de Valve care permite jocurilor Windows să ruleze pe Linux. În interiorul lui se află două componente esențiale: DXVK și VKD3D-Proton, care traduc apelurile DirectX în Vulkan. Și tocmai aici e cheia: traducerea asta, în loc să fie un handicap, ajunge uneori să fie mai eficientă decât implementarea originală DirectX din joc.

Motivul este că DXVK și VKD3D-Proton sunt proiecte open source la care au lucrat ani de zile oameni foarte motivați, inclusiv ingineri de la Valve, cu scopul explicit de a elimina orice overhead inutil. Pe Windows, mulți dezvoltatori de jocuri implementează DirectX destul de neglijent, știind că driverele Microsoft vor compensa cumva greșelile. Vulkan este mult mai strict ca API, iar Proton exploatează asta în favoarea performanței.

Un alt factor pe care nu îl menționează aproape nimeni este calitatea driverelor. AMD în special a investit masiv în driverele Linux pentru Vulkan, iar RADV, implementarea open source din Mesa, este considerată de mulți superioară driverelor AMD de pe Windows în scenarii Vulkan. Asta e o schimbare uriașă față de acum câțiva ani, când driverele Linux erau punctul slab al întregii experiențe.

Mai există și problema de shader compilation, care pe Windows cu DirectX 12 provoacă acel stuttering enervant la primul rulaj al unui joc, când driverul compilează shadere din mers. Proton gestionează această etapă mult mai predictibil, iar Steam Deck a accelerat și mai mult munca în această direcție, pentru că Valve avea nevoie ca jocurile să ruleze fluid pe hardware fix.

Ironia e că Microsoft, tocmai pentru că domină piața de gaming pe desktop, nu a simțit niciodată presiunea reală să optimizeze DirectX la sânge. Între timp, ecosistemul Linux a fost nevoit să găsească soluții creative și a ajuns, în anumite scenarii, să depășească originalul.