Un suc de la Lidl și o lecție despre ipocrizie
Îmi era dor de gustul de soc, acel gust pe care îl au unele sucuri și care te duce cu gândul la vară. Așa că atunci când am văzut la Lidl un suc Freeway cu soc și lămâie, l-am luat fără să stau prea mult pe gânduri.
Când am ajuns acasă și am gustat din el, dezamăgirea a fost imediată. Nu avea aroma de care îmi aminteam, nu era plăcut - l-am pus deoparte și nu l-am mai băut.
Ca să nu îl arunc la gunoi, l-am dus a doua zi la serviciu. L-am dus cu gândul că poate îl bea cineva, iar dacă nu, atunci măcar nu l-am aruncat eu.
Și aici începe partea amuzantă.
Dimineața, când colegii au văzut sticla pe masă, reacțiile au venit imediat. „Uite un Freeway, de când nu am mai văzut!" zicea unul. „Uită-te câte chimicale are!", adăuga altul, uitându-se la lista de ingrediente cu o grimasă serioasă pe față.
Stăteam și mă uitam la ei cum se miră de suc și de ingredientele lui, dar nu am spus nimic.
După-amiază i-am văzut pe aceiași colegi bând Coca-Cola sau Pepsi. Fără nicio listă de ingrediente citită, fără niciun comentariu, doar liniște.
Mi-a venit să râd și să le spun ceva, dar m-am abținut pentru că nu merita să le spun că toate sucurile sunt la fel - pline de chimicale, că diferă doar brandul de pe sticlă.
După câteva minute, din vorbă în vorbă, le-am spus că eu am dus sucul, că nu mi-a plăcut și l-am adus pentru cine dorește să îl bea.
Atunci s-a trezit un coleg mai „deștept" și a zis că l-am dus să îl bea proștii.
I-am răspuns calm: „Am adus sucul pentru cine vrea să îl bea. Nu consider pe nimeni prost." Și am plecat.
Uneori cel mai bun răspuns la prostie nu e o dezbatere lungă — e o frază scurtă și un pas spre ieșire.