Am scris astăzi despre revenirea Chat Control 1.0 și despre cum legea a trecut deși a fost contravotată cu o majoritate simplă, 314 voturi la 276. Articolul ăla acoperea mecanismul votului, dar am lăsat pe dinafară două lucruri care merită un articol separat: cum a votat fiecare grup politic european, și mai important pentru noi, cum au votat românii.

Cine a împins legea

Grupul care a propus și susținut extinderea supravegherii chatului privat până în 2028 e EPP, cel din care fac parte PNL și UDMR la noi. Nu e o coincidență și nu e o interpretare, e chiar structura votului. Din cei 167 de europarlamentari EPP, doar 6 au votat pentru eliminarea supravegherii, 158 au votat pentru menținerea ei, iar 3 s-au abținut. Practic grupul întreg, aproape fără excepție, a votat în bloc pentru Chat Control.

La polul opus stau grupurile care s-au opus aproape unanim. Patriots for Europe, din care nu face parte niciun partid românesc mare, a votat 60 pentru eliminare din 69. ECR, grupul din care face parte AUR, a votat 42 din 67 pentru eliminare. Greens/EFA a votat 45 din 48 pentru eliminare, cu doar 3 abțineri, fără niciun vot împotrivă. The Left a fost aproape unanim, 35 din 36. ESN, un grup mic de extremă dreapta, a votat unanim, 25 din 25. NI, neafiliații, au votat 24 din 25 pentru eliminare.

Grupul S&D, din care face parte PSD la noi, e cel mai împărțit dintre toate. Din 111 europarlamentari, doar 32 au votat pentru eliminarea supravegherii, 63 au votat pentru menținerea ei, 11 s-au abținut și 5 au fost absenți. Deci majoritatea S&D a votat de fapt alături de EPP, nu împotriva lui, ceea ce spune multe despre unde stă de fapt social-democrația europeană pe tema asta.

Renew, grupul liberalilor din care face parte USR, a votat 44 din 69 pentru eliminare, deci majoritar împotriva Chat Control, dar nu unanim.

Cum au votat românii

Aici lucrurile stau prost de tot. Din cei 33 de europarlamentari români, 24 au votat pentru menținerea Chat Control și doar 9 împotrivă.

PNL, toți cei 8 europarlamentari, au votat pentru Chat Control: Adina Vălean, Dan-Ștefan Motreanu, Daniel Buda, Gheorghe Falcă, Ioan-Rareș Bogdan, Mircea-Gheorghe Hava, Siegfried Mureșan și Virgil-Daniel Popescu. Nu e o surpriză mare, EPP e grupul lor politic și tot EPP a inițiat manevra.

PSD a votat aproape în bloc pentru Chat Control, 4 din 5: Andi Cristea, Gabriela Firea, Victor Negrescu și Ștefan Mușoiu. Singura excepție din delegația PSD a fost Vasile Dîncu, care a votat împotrivă.

AUR, deși face parte din ECR, un grup majoritar opus legii, a votat totuși în bloc pentru Chat Control, toți cei 3 europarlamentari: Adrian-George Axinia, Georgiana Teodorescu și Gheorghe Piperea.

UDMR, ambii europarlamentari, Iuliu Winkler și Loránt Vincze, au votat pentru Chat Control, ceea ce e consecvent cu apartenența la EPP.

Eugen Tomac, singurul europarlamentar PMP, a votat și el pentru Chat Control. La fel și Maria Grapini, din partea PUSL.

De partea cealaltă, împotriva Chat Control au votat doar 9 europarlamentari români. Partidul Acțiunea Conservatoare, ambii reprezentanți, Claudiu-Richard Târziu și Șerban Dimitrie Sturdza, au votat împotrivă. USR, ambii reprezentanți, Dan Barna și Vlad Vasile-Voiculescu, la fel. Cristian Terheș, din partea PNCR, a votat împotrivă. Nicolae Ștefănuță, independent, apropiat de SENS și de Verzi, a votat împotrivă. Luis-Vicențiu Lazarus, din partea Partidului Dreptate și Frăție, a votat împotrivă.

Raportul e clar: 24 pentru, 9 împotrivă. România se numără printre țările unde majoritatea reprezentanților au ales să susțină supravegherea în locul confidențialității, iar partea cea mai amară e că mare parte din voturile astea au venit din partide de guvernare, nu din marginea spectrului politic.

O excepție care contează

Pe ultima sută de metri, în textul final a fost introdus un amendament care exceptează serviciile de program liber (free software) și open source cu criptare integrală de la obligația de scanare. Signal e exemplul cel mai clar, exceptat pentru că din punct de vedere tehnic e aproape imposibil să introduci scanare într-o arhitectură construită de la zero pentru criptare integrală, plus că o fundație non-profit ca Signal Foundation nu are nici resursele și nici structura să implementeze o asemenea cerință chiar dacă ar vrea.

E un detaliu mic într-un text mare, dar arată ceva important: soluțiile deschise, auditabile și construite fără compromisuri la criptare rămân, cel puțin deocamdată, în afara razei acestor legi. Motiv în plus să treci la ele cât mai devreme, nu doar ca reacție la o lege sau alta, ci ca principiu.

Pentru cine vrea să scrie europarlamentarilor lui, fightchatcontrol.eu rămâne locul de unde poți face asta direct, iar în cazul românilor care au votat pentru menținerea supravegherii, cred că merită o amintire clară la următoarele alegeri europarlamentare.

De aceea recomand Signal și alte programe cu criptare integrală (end-to-end) în locul aplicațiilor de mesagerie obișnuite. Nu doar pentru că sunt exceptate acum de la Chat Control, ci pentru că arhitectura lor te protejează indiferent ce lege mai vine peste doi ani. Cu cât trecem mai mulți la ele acum, cu atât devin mai greu de ignorat sau de scos ulterior din discuție.

Am scris acum câteva săptămâni despre încercarea Robertei Metsola de a resuscita Chat Control pe ușa din spate, și tot atunci povesteam și despre cum libertatea de exprimare în Europa pare să se subțieze pe zi ce trece. Ei bine, astăzi, 9 iulie, chiar în ultima zi de ședință plenară înainte de vacanța de vară, Parlamentul European a mai bifat o etapă din acest proces, și de data asta nu mai e vorba de o manevră de culise, ci de un vot propriu-zis.

Pe scurt, ce s-a întâmplat: Parlamentul a aprobat legislația care readuce la viață cadrul legal temporar prin care platformele online pot scana voluntar comunicările private ale utilizatorilor, în căutare de materiale de abuz sexual asupra copiilor. Regula asta expirase în aprilie, tot din cauza unui vot anterior al Parlamentului care refuzase extinderea ei. Acum s-a întors, și a revenit exact prin metoda pe care o descriam în articolul trecut: o procedură de urgență, votată marți, cu două zile înainte, care a sărit peste tot procesul normal de comisie.

Ce m-a frapat cel mai tare e cum s-a votat de fapt legea asta. Nu a existat o majoritate care s-o susțină direct, ci s-a votat o moțiune de respingere, care a picat pentru că nu a strâns majoritatea absolută de 361 de voturi cerută pentru acest tip de decizie. Rezultatul a fost 314 voturi pentru respingere, 276 împotrivă și 17 abțineri. Practic mai mulți europarlamentari au vrut să oprească legea decât cei care au vrut s-o lase să treacă, dar pentru că pragul e atât de ridicat, legea a rămas în picioare oricum. E genul de detaliu tehnic care, dacă nu îl cauți special, ți-ar putea scăpa complet, dar care schimbă total percepția asupra „votului democratic” de care se tot vorbește.

Aceeași poveste s-a repetat și la amendamentele propuse în timpul ședinței. Fostul europarlamentar Patrick Breyer, pe care l-am mai menționat și data trecută ca fiind unul dintre cei mai vocali critici ai Chat Control, a semnalat că un amendament care ar fi limitat scanarea doar la utilizatorii identificați prin autorizație judecătorească a primit 322 de voturi pentru și 255 împotrivă, deci o majoritate clară printre cei prezenți, dar tot insuficientă pentru pragul absolut. Un alt amendament legat de comunicațiile criptate a avut aceeași soartă. Breyer a numit tot procesul o farsă care dăunează democrației, și sincer, greu să nu fii de acord cu el.

Important de clarificat, pentru că se confundă des: ce s-a votat acum e Chat Control 1.0, adică regimul temporar și voluntar prin care companii ca Meta, Google, Microsoft sau Apple pot scana comunicările care nu sunt criptate integral, nu obligația de a sparge criptarea. Chat Control 2.0, propunerea permanentă și mult mai dură prin care s-ar impune scanarea obligatorie inclusiv a mesajelor criptate end-to-end, e încă în negociere și urmează să revină pe agendă în septembrie. Deci ce s-a întâmplat joi nu e capătul poveștii, ci mai degrabă o extindere a stării de tranziție, valabilă până în 2028 sau până când se adoptă varianta permanentă, oricare vine prima.

Furnizorul de email criptat Tuta a numit ziua asta una tristă pentru confidențialitatea cetățenilor europeni și a îndemnat oamenii să treacă la servicii de comunicare criptate integral, iar Mullvad a subliniat același lucru, că legea a trecut printr-o procedură de urgență chiar după ce fusese respinsă de două ori anul ăsta. Nu sunt singurele voci, dar sunt exact genul de companii care chiar au ceva de pierdut sau de câștigat din asta, așa că observațiile lor merită atenție.

Rămân la ce spuneam și în articolul trecut: argumentul protecției copiilor e legitim ca principiu, dar soluția asta nu rezolvă problema, doar deschide o ușă foarte greu de închis la loc. Odată ce scanarea automată a comunicărilor private devine normalitate legală, chiar și temporar, devine mult mai ușor s-o extinzi mai departe, iar precedentul ăsta contează enorm pentru ce urmează la toamnă cu Chat Control 2.0. Dacă vrei să faci ceva concret, fightchatcontrol.eu rămâne locul unde poți scrie direct europarlamentarilor tăi.

În urmă cu câteva zile am scris Sony ne arată de ce nu deținem nimic din ce cumpărăm digital, unde spuneam că de fapt nu deținem nimic, doar avem o licență de folosire atâta timp cât ei decid că avem voie. Am mai avut și un articol mai vechi în care povesteam despre Valve, care a recunoscut la un moment dat direct în Steam că atunci când cumperi un joc, de fapt cumperi doar dreptul de a-l folosi, nu jocul în sine. Din păcate nu mai știu dacă am o copie a acelui articol pe undeva prin arhivă, s-ar putea să se fi pierdut pe drum odată cu toate mutările pe care le-am făcut de-a lungul timpului.

Marinake vorbea într-un live pe canalul său, sau poate în cel despre GTA VI de la Connect România, exact despre această problemă, și spunea că sunt deja foarte puțini care mai cumpără discuri cu jocuri și că majoritatea cumpără jocurile doar în format digital. Și, oricât ne-ar plăcea sau nu adevărul acesta, realitatea este simplă: 90% dintre jucători și-au cumpărat deja jocurile exclusiv în format digital, fără disc, fără cutie, fără nimic fizic în mână.

Uitându-ne puțin la cine domină piața, Steam stă clar pe primul loc, apoi vin magazinele digitale de la Sony și de la Microsoft, iar undeva mai la coadă găsim GOG și celelalte platforme mai mici. Despre filme și muzică nici nu mai are rost să vorbim mult, pentru că discurile alea au dispărut de pe rafturi de foarte mult timp, iar lumea nu s-a supărat nici pe departe cât se supără acum pe subiectul jocurilor.

Și aici e partea care mie mi se pare cea mai interesantă din toată povestea. Despre dispariția discurilor cu jocuri s-a scris peste tot, s-au făcut articole, clipuri, comentarii aprinse, iar oamenii au ieșit să spună cât de nedrept este. În schimb, despre discurile cu filme și cu muzică nu a scris aproape nimeni nimic la vremea respectivă, pur și simplu au dispărut în liniște de pe piață și nimeni nu a băgat de seamă prea tare, sau dacă a băgat de seamă, nu s-a supărat suficient cât să facă valuri.

Adevărul, indiferent cât de mult ne-ar deranja, este că lumea în general nu mai cumpără discuri cu nimic, iar noi toți, sau aproape toți, am trecut de mult la variantele digitale. Am făcut trecerea asta pentru că e mult mai comod așa, e mai ușor să cumperi ceva digital, mai ușor să îl administrezi, mai ușor să îl păstrezi și să îl accesezi de pe orice dispozitiv fără să te mai chinui cu rafturi întregi de discuri prin casă.

Practic preferăm comoditatea asta în fiecare zi, dar apoi ne trezim să facem gură mare exact pentru lucrurile pe care nu le mai folosim de mult, doar pentru că a apărut o știre că vor dispărea de tot. Sunt destul de convins că dacă nu apărea nicio știre despre asta și discurile cu jocuri erau retrase la fel de liniștit cum s-a întâmplat cu filmele și cu muzica, nimeni nu ar fi zis nimic, nu ar fi existat nicio revoltă pe internet și lumea și-ar fi văzut mai departe de treabă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Acest lucru este un pas normal, pentru că dacă lumea nu mai cumpără, producătorii nu mai au de ce să producă și să vândă acel lucru.

Zilele astea am dat peste o veste care m-a făcut să mă opresc din citit și să recitesc paragraful de vreo două ori, pentru că nu m-am așteptat s-o văd așa curând. Nvidia, compania pe care o știam până acum aproape exclusiv pentru plăcile video, a scos un CPU. Nu e vorba de un experiment de laborator sau de un anunț vag despre planuri de viitor, ci de un produs care deja se fabrică și se vinde, cu clienți mari care stau la coadă după el.

Se numește Vera și a fost lansat oficial în martie, la conferința GTC. Ce mi s-a părut interesant de la bun început e motivul pentru care Nvidia s-a apucat de așa ceva. Nu au făcut-o ca să concureze pur și simplu cu Intel și AMD de dragul concurenței, ci pentru că au observat o problemă reală în infrastructura lor de inteligență artificială. Antrenarea modelelor mari se bazează pe calcul paralel masiv, exact ce fac bine plăcile video, dar tot ce ține de agenți AI, adică lucrurile care planifică sarcini, rulează cod, interoghează date și validează rezultate, cere un tip diferit de putere de calcul, mai general, genul de treabă pentru care sunt gândite CPU-urile. Și acolo, spuneau cei de la Nvidia, procesorul devenea gâtul de sticlă al întregului sistem.

Vera nu e primul lor CPU, de fapt. Au mai avut unul, Grace, lansat prin 2021, dar Vera e generația următoare și vine cu o eficiență dublă și o viteză cu jumătate mai mare față de procesoarele obișnuite folosite la scară de rack. Ce m-a surprins e lista celor care s-au apucat deja să-l adopte: Alibaba Cloud, ByteDance, Meta, Oracle Cloud Infrastructure, CoreWeave, și mai apar și nume din zona AI pe care le urmăresc, cum ar fi Anthropic, OpenAI și SpaceX. Chiar și Perplexity a confirmat recent, la începutul lui iulie, că va folosi noile procesoare, ceea ce arată că nu vorbim doar despre un anunț de marketing, ci despre o mișcare pe care industria chiar o ia în serios.

Partea care mi s-a părut cea mai neașteptată însă nu ține de centrele de date, ci de calculatoarele personale. Nvidia a anunțat, tot în cadrul unui eveniment din Taipei, un procesor bazat pe arhitectura ARM gândit special pentru laptopuri și desktopuri, făcut în colaborare cu Microsoft. Planul lor e să scoată peste treizeci de modele de laptop și zece de desktop cu acest procesor, produse alături de branduri cunoscute precum Dell și HP. Practic Nvidia intră direct pe un teren care de zeci de ani a fost al lui Intel, AMD, Qualcomm și Apple. Iar dacă mă gândesc bine, procesoarele bazate pe ARM câștigă teren tot mai mult în fața arhitecturii x86 clasice, așa că mișcarea are sens din perspectiva asta.

Am mai citit și că Nvidia se așteaptă ca doar din vânzările de CPU-uri Vera să obțină vreo douăzeci de miliarde de dolari până la sfârșitul anului fiscal curent, ceea ce sună destul de ambițios pentru cineva care abia acum intră serios pe piața asta. Dar dacă mă uit la felul în care s-au mișcat cu plăcile video în ultimii ani, nu m-ar mira să reușească.

Ce mi se pare fascinant în toată povestea asta e cum se schimbă percepția despre ce înseamnă infrastructură pentru inteligență artificială. Ani de zile discuția a fost aproape exclusiv despre puterea de calcul brută a plăcilor video, iar procesorul central era considerat un fel de piesă secundară, importantă dar nu spectaculoasă. Acum, odată cu explozia agenților AI care fac lucruri mai complexe decât simpla generare de text, se pare că balanța se mută și către partea asta de calcul general, iar Nvidia pare să fi prins momentul exact la timp.

Mai există și un plan pe termen mai lung, care mi-a atras atenția: pentru 2028 Nvidia a anunțat deja un nou CPU numit Rosa, alături de un nou model de placă video, Feynman, și un nou procesor specializat, LP40. Deci nu vorbim despre o incursiune de moment pe piața asta, ci despre o strategie construită pe mai mulți ani, cu produse care se completează unele pe altele.

Rămân curios cum va evolua treaba asta în următoarele luni, mai ales partea cu laptopurile, pentru că acolo chiar simt că se poate schimba ceva concret pentru utilizatorul obișnuit, nu doar pentru centrele de date uriașe unde majoritatea dintre noi nu vom pune vreodată mâna pe vreun echipament.