Există niște lucruri pe care un utilizator curios nu prea vrea să le afle despre Linux, nu pentru că ar fi înfricoșătoare, ci pentru că sunt atât de amuzant de complicate încât îți pot răsturna cafeaua din cană chiar dimineața, înainte de a apuca să te trezești bine.
De exemplu, nu vrei să știi că în Linux există câte un fișier pentru aproape orice, inclusiv pentru lucruri care în mod normal nu ar trebui să fie fișiere. Într-o zi liniștită, cineva îți spune calm: „Știi, în Linux totul e un fișier.” Iar tu, fără să bănuiești nimic, zici „aha, sigur” și mergi mai departe cu treaba ta. Apoi descoperi că și memoria, și procesele care rulează, și dispozitivele conectate la calculator sunt tot fișiere, undeva prin /proc și /sys. Nu vrei să știi asta, pentru că e prea mult zen digital pentru o singură dimineață.
Nu vrei să știi nici că există câte o distribuție Linux pentru orice stare de spirit. Dacă ești fericit, există una. Dacă ești trist, există alta. Dacă ești indecis, există vreo două sute, și fiecare vine cu propriul manager de pachete, convins că el e alesul universului. APT îți spune pe un ton relaxat „instalează ce vrei, prietene”, Pacman îți aruncă pachetele cu viteza unui ninja, iar DNF îți explică politicos, pas cu pas, ce anume face, ca un majordom englez care nu se grăbește niciodată. Nu vrei să afli că sunt atâtea opțiuni, fiindcă riști să ajungi să le încerci pe toate într-un weekend și să uiți complet de ce ai pornit calculatorul.
Nu vrei să afli nici că există editoare de text care, de-a lungul timpului, s-au transformat în adevărate culturi. Vim și Emacs nu mai sunt de mult doar niște programe simple. Dacă întrebi un utilizator de Vim cum se iese din el, cel mai probabil va începe să râdă în loc să răspundă. Dacă întrebi un utilizator de Emacs același lucru, s-ar putea să te trezești două ore mai târziu ascultând cum îți poți transforma editorul într-un sistem de operare întreg. Mai bine nu întrebi.
Nu vrei să știi că sistemul de permisiuni pare simplu la prima vedere, doar citire, scriere și execuție, până descoperi că mai există și sticky bit, setuid, setgid și alte mici creaturi care trăiesc adânc în sistemul de fișiere și așteaptă răbdătoare momentul potrivit să te încurce.
Nu vrei să știi nici că există o comandă care poate șterge tot sistemul dintr-o singură lovitură, nu pentru că ai folosi-o vreodată din greșeală, ci pentru simplul fapt că existența ei îți dă un mic fior de fiecare dată când o vezi scrisă undeva. E ca un buton roșu pe care scrie clar „nu apăsa”, iar Linux, cu zâmbetul lui liniștit, pare să spună: eu doar îți ofer libertate, tu decizi ce faci cu ea.
Și, cel mai important dintre toate, nu vrei să știi că, în ciuda tuturor acestor lucruri complicate și puțin nebunești, Linux devine cu timpul incredibil de simpatic. Te trezești într-o dimineață oarecare și realizezi că îți place, că te distrează, că te provoacă mereu cu câte ceva nou. Și, într-un fel ciudat, ajungi să nu-ți mai dorești să știi mai puțin despre el, ci din ce în ce mai mult.
Articol preluat de pe Facebook
Comentarii