Acum câteva luni am scris de ce mi-am construit propria platformă de jurnal în loc să rămân doar cu Pure Blog. Pe scurt: îmi plăcea Pure Blog, dar mă deranjau câteva lucruri mici - modul de urcare a imaginilor, imposibilitatea de a publica fără titlu - și în același timp am realizat că, deși nu sunt programator, pot construi ceva cu ajutorul AI-ului, trimițând instrucțiuni în românește și testând ce iese. Așa a apărut platforma pe care scriu acum jurnalul, gândită să meargă pe orice găzduire, de la shared hosting la VPS sau Docker, fără framework, fără dependențe externe, cu tot conținutul într-un singur fișier SQLite.

La început am numit-o Written Whisper. Nu a rămas așa.

De ce s-a schimbat numele

La o căutare simplă am observat că numele se suprapune cu alte lucruri, în special cu Whisper, modelul AI de transcriere voce. Nu era un nume rău, dar era greu de diferențiat și greu de găsit - exact opusul a ce își dorește cineva de la numele propriei platforme.

Așa că am pornit să caut un nume nou, cu câteva cerințe simple: să fie scurt, ușor de ținut minte, ușor de scris și de citit, dar în același timp unic. Nu conta din ce limbă sau cultură vine.

Prima rundă de variante s-a învârtit în jurul conceptului de scris și jurnal personal, încercând să rămână coerentă cu brandul ThinkRoot - Inkroot, Typeroot, Rootwrite. Nimic din toate astea nu m-a convins.

A doua rundă am mutat-o spre latină și greacă, tot legat de scris. Aici a apărut Calamus - trestia cu care scriau romanii, un instrument de scris antic, alături de alte variante ca Scriptoris, Graphon sau inventate/din alte limbi precum Skriva, Kotoba, Cifra, Lettro, Scribo, Inklo.

Calamus a ieșit clar în față: scurt, fără suprapuneri notabile în tehnologie, cu o istorie reală în spate - atât romanii cât și grecii scriau cu un calamus - și ușor de pronunțat în orice limbă.

Am explorat pentru puțin timp și o direcție complet diferită, inspirată din istoria românească legată de acte și documente scrise: Hrisov, documentul oficial medieval românesc. Mi-a plăcut ideea - un hrisov era exact ce reprezintă platforma pentru mine, un document oficial și personal, cu greutate - și a rămas varianta mea favorită dintre cele „românești" (alături de Pisanie, Condică, Zapis, Dascăl, Grămătic, Logofăt, Solomonar). Până la urmă am rămas la Calamus, cu Hrisov ca variantă la care m-am gândit serios pe parcurs.

Redenumirea s-a întâmplat efectiv pe 12 iulie, iar codul sursă s-a mutat de pe vechea găzduire pe Codeberg, unde rămâne acum.

Ce am mai adăugat de atunci

De la ultimul articol despre platformă, din iunie, s-au mai adunat destule lucruri.

Cea mai vizibilă schimbare e că platforma vorbește acum cu și mai multe protocoale. Am adăugat un modul pentru AT Protocol/Bluesky - postările se publică, editează și șterg automat și acolo, iar răspunsurile primite pe Bluesky (thread-uri întregi, nu doar reply-uri directe) ajung înapoi ca comentarii locale, cu sincronizare în ambele sensuri. Am adăugat și Org Social, un protocol mult mai simplu decât ActivityPub sau AT Protocol - postările apar ca un fișier text simplu la /social.org, generat automat din ce public deja, fără nicio configurare suplimentară.

Am adăugat și un modul nou, AntiSearch - un director de linkuri curate manual către resurse externe, gândit ca alternativă la motoarele de căutare tot mai poluate de SEO și conținut generat de AI. Am scris separat despre el, pe larg, într-un articol dedicat.

Pe partea de securitate am găsit și reparat ceva serios: inbox-ul ActivityPub nu verifica de fapt semnătura cererilor primite, deși funcția care face asta exista deja în cod, doar că nu era apelată niciodată. Practic oricine putea trimite activități falsificate în numele altui cont din Fediverse. Am adăugat și criptare pentru secretele care până acum stăteau necriptate în setări.

Am făcut și URL-urile mai permanente: slug-ul unei postări poate fi acum schimbat oricând din admin, cu redirect automat de la vechea adresă, fără să stric identitatea postării în Fediverse (care rămâne fixată separat, la creare).

Am pus destul de mult timp în accesibilitate - suport complet pentru tastatură, atât pe partea publică cât și în admin, plus un set de shortcut-uri pentru scris: salvare și publicare rapidă, bold/italic/link, și un mod de scriere fără distragere care ascunde tot din jurul editorului, cerut de mine ca să pot scrie mai concentrat.

Am mai rafinat și partea de statistici - filtrarea boților și crawlerelor AI care umflau artificial numărul de vizite per postare, plus separarea traficului propriu de cel extern în panoul de statistici. Și, mai mărunt, un dialog de redimensionare și aliniere la inserarea imaginilor, reordonare de imagini prin drag & drop în galerii, și opțiunea de a exporta separat postările, paginile sau media din Instrumente.

Rebranding-ul e acum complet peste tot - logo-urile vechi cu „Written Whisper" au dispărut, iar tot ce ține de platformă, de la footer la documentație, arată spre Calamus și spre noua adresă de pe Codeberg.

Codul rămâne cu licență MIT, la codeberg.org/ThinkRoot/Calamus, dacă vrei să vezi cum arată pe interior sau să-l folosești pe propriul jurnal.

#blaugust2026

Pe 3 august 2006, John MacFarlane a încărcat pe situl lui personal prima versiune a unui program pe care avea să-l numească Pandoc. Nu avea nicio idee atunci că acel mic proiect, scris din plictiseală și din dorința de a învăța un limbaj de programare nou, va deveni instrumentul standard pentru conversia documentelor, folosit astăzi pe milioane de calculatoare din toată lumea. Recent, MacFarlane a publicat un articol lung în care povestește istoria proiectului cu ocazia aniversării de douăzeci de ani, iar câteva idei din acel text merită împărtășite, pentru cine folosește Pandoc zilnic.

O poveste care începe cu un limbaj de programare, nu cu o problemă de rezolvat

Cel mai interesant detaliu din povestea lui MacFarlane este că nu a pornit de la nevoia de a construi un convertor de documente. A pornit de la dorința de a învăța Haskell, un limbaj funcțional despre care auzise de la un prieten filosof. Abia după ce a scris un parser pentru Markdown, ca exercițiu, și-a dat seama că poate adăuga și alte formate, apoi altele, până când proiectul a „luat-o razna” de la sine, cum spune chiar el.

Arhitectura pe care a ales-o de la început s-a dovedit genială: în loc să transforme direct un format în altul, prin șiruri de expresii regulate, așa cum făceau majoritatea convertoarelor Markdown din acea vreme, Pandoc parsează documentul într-un arbore de sintaxă abstractă intern, pe care apoi îl poate reda în oricare din formatele suportate. Practic, dacă ai N cititoare de format și M scriitoare de format, obții N înmulțit cu M conversii posibile, fără ca fiecare pereche de formate să aibă nevoie de cod dedicat.

De la un proiect de weekend la peste 3.800 de conversii posibile

Evoluția povestită în articol e impresionantă. Primele versiuni, din 2006-2008, susțineau doar câteva formate: HTML, LaTeX, reStructuredText și Markdown. Mutarea pe Hackage și apoi pe GitHub în 2010 a crescut vizibilitatea proiectului, iar contribuitori din toată lumea au început să adauge scriitoare și cititoare noi: DocBook, OpenDocument, EPUB, Word docx, PowerPoint și multe altele.

Un moment pe care îl găsesc fascinant este cel din 2013, când Pandoc a câștigat sistemul de extensii Markdown, blocurile de metadate YAML, scriitoarele personalizate în Lua și filtrele JSON, patru schimbări care au transformat Pandoc dintr-un simplu convertor într-o platformă extensibilă. Tot atunci, MacFarlane a fost implicat în efortul de standardizare a sintaxei Markdown, care avea să devină proiectul CommonMark, după ce numele inițial, „Standard Markdown”, a fost respins chiar de John Gruber, autorul Markdown original.

Astăzi, la 3.9, Pandoc suportă 51 de formate de intrare și 76 de ieșire, adică aproape 3.900 de conversii distincte, scrise în peste 85.000 de linii de cod Haskell. Peste 600 de persoane au contribuit la proiect de-a lungul timpului, deși MacFarlane rămâne autorul a peste 370.000 de linii schimbate, o cifră care arată cât de mult ș-a dedicat acest om proiectului.

De ce Haskell, și dacă a meritat

Un pasaj pe care l-am găsit sincer și util e cel în care MacFarlane discută retrospectiv alegerea limbajului. El recunoaște că nu a decis să folosească Haskell pentru că era limbajul optim pentru un asemenea proiect, ci invers: a decis să învețe Haskell, apoi a găsit un proiect potrivit pentru a exersa. Totuși, la douăzeci de ani distanță, consideră că tipurile de date algebrice, sistemul de tipuri puternic și puritatea funcțională a limbajului au fost esențiale pentru a putea întreține singur, în timpul liber, un program de o asemenea complexitate. Recunoaște și că Rust ar fi, probabil, o alternativă la fel de bună azi, poate chiar mai rapidă și mai eficientă, dar consideră Haskell mai „ergonomic” pentru felul în care te ajută să gândești problema.

Unde ne duce viitorul, între instrumente deterministe și modele de limbaj

Partea cea mai actuală a articolului e reflecția finală, despre viitorul unor programe ca Pandoc într-o lume în care modelele de limbaj pot, la rândul lor, traduce destul de bine dintr-un format de document în altul. MacFarlane recunoaște deschis că un model precum ChatGPT se descurcă surprinzător de bine la conversii de acest fel. Totuși, el vede trei avantaje clare pentru un instrument tradițional ca Pandoc, care merită reținute: consumă mult mai puțină energie pentru aceeași conversie, rezultatul e determinist, adică obții mereu exact același rezultat pentru aceeași intrare, și, cel puțin pentru moment, conversiile rămân mai fiabile decât cele generate de un model de limbaj.

Ca fost utilizator al programului, găsesc povestea asta liniștitoare într-un fel. Pandoc rămâne unul dintre acele instrumente construite temeinic, gândite să facă un singur lucru foarte bine, fără reclame, fără telemetrie, fără nevoia unui cont sau a unei conexiuni la internet ca să funcționeze. Douăzeci de ani de dezvoltare susținută de un singur om, ajutat pe parcurs de o comunitate mică dar loială, sunt o dovadă că programele libere bine făcute pot rezista testului timpului mult mai bine decât multe produse comerciale apărute și dispărute între timp.

Articolul original, cu toate detaliile tehnice și lista completă a contribuitorilor, poate fi citit pe situl oficial al proiectului.

#Blaugust2026

Aproape orice comunitate în care intru azi începe la fel: cineva creează un grup de Signal, un server de Discord sau o cameră de Matrix, invită câțiva oameni și pentru o vreme totul funcționează perfect. Apoi grupul crește, ritmul se accelerează și, la un moment dat, revii după câteva zile și găsești sute de mesaje necitite, întinse pe zeci de subiecte amestecate unele cu altele.

Într-un chat cu un singur fir, tot ce se scrie ajunge în același loc, indiferent de subiect. Dacă doi oameni discută despre A, iar în paralel alți doi încep să discute despre B, mesajele se împletesc și devine greu de urmărit cine răspunde la ce. Mulți renunță pur și simplu să mai răspundă la ceva discutat cu câteva ore în urmă, ca să nu întrerupă conversația curentă, iar ideile bune rămân nescrise doar pentru că momentul lor a trecut deja.

Cea mai mare pierdere e însă durata de viață scurtă a unei idei. Dacă un subiect nu rămâne suficient de fierbinte încât să mențină discuția activă chiar în ziua respectivă, se pierde în istoric în câteva ore. Un forum funcționează invers: fiecare subiect are propriul fir, poate fi reluat oricând, chiar și după luni, iar cine intră vede imediat tot ce s-a discutat până atunci, fără ca cineva să trebuiască să repovestească totul de la zero.

Asta contează mai mult decât pare, pentru că majoritatea ideilor bune nu apar în primele minute după ce cineva ridică un subiect. Primele gânduri sunt aproape mereu superficiale, iar cele mai bune vin după ce ai avut timp să te gândești. Dacă discuția s-a stins deja până atunci, acele gânduri nu mai ajung niciodată la comunitate.

Un forum ajută și pe cei noi. Într-un chat, chiar dacă istoricul e accesibil, e puțin probabil ca cineva să deruleze mii de mesaje amestecate ca să găsească ce l-ar interesa. Într-un forum poate parcurge rapid titlurile subiectelor, poate vedea la ce are ceva de spus și poate intra direct acolo, chiar dacă subiectul are câteva luni vechime.

Nu spun că un chat rapid nu are locul lui, pentru coordonare imediată are sens perfect. Dar pentru orice discuție pe care o comunitate vrea să o construiască în timp, un forum oferă ceva ce niciun chat nu poate: loc pentru idei care au nevoie de zile sau luni ca să se coacă, nu de câteva ore. Tehnologia pentru asta nu a dispărut nicăieri, iar dacă cineva își dorește un spațiu de discuție mai lent pentru comunitatea lui, cel mai simplu e să îl construiască, nu să aștepte ca altcineva să o facă în locul lui.

Articol inspirat de gândurile lui Juha-Matti Santala din Chats and forums și Build the forum you want to see in the web.

#blaugust2026