O vreme am folosit Pure Blog, care este o platformă excelentă pentru un jurnal personal, și de-a lungul timpului am mai experimentat cu diverse platforme sau cu pagini statice construite direct în HTML și CSS. Am trecut prin destule variante până să ajung la ceva cu care să mă simt confortabil.

Pure Blog m-a mulțumit cel mai mult dintre toate, dar și ea are câteva lucruri care nu îmi plac. Sistemul de urcare a imaginilor nu este tocmai prietenos - sunt sigur că se putea găsi o metodă mai simplă. Și nu pot publica articole fără titlu decât dacă scriu un script în PHP ca să ocolesc limitarea, ceea ce nu ar trebui să fie necesar pe o platformă pe care o folosești zilnic.

Și astfel am ajuns să îmi construiesc propria platformă pentru jurnal, care se numește Written Whisper - am mai scris despre acest subiect - și nu acesta este singurul motiv, dar este cel mai important. Al doilea motiv este că în prezent se poate construi foarte ușor cu ajutorul inteligenței artificiale, mai ales cu cele axate pe programare, iar eu am profitat de asta. Am promis că va veni un articol separat despre de ce folosesc AI-ul în tot ceea ce construiesc, și va veni în curând.

Ce am vrut să obțin

Am construit Written Whisper în așa fel încât să funcționeze pe orice tip de găzduire, de la un hosting obișnuit (shared) la un VPS sau într-un container Docker. Platforma este scrisă în PHP, fără niciun framework și fără biblioteci externe, cu SQLite ca bază de date - adică tot conținutul stă într-un singur fișier .db. Asta înseamnă că backup-ul este extrem de simplu: copiezi directorul data/ și ai tot ce îți trebuie, inclusiv articolele, comentariile și setările.

Pot publica articole, note și fotografii într-un mod foarte simplu, pot administra comentariile și webmention-urile fără bătăi de cap, iar setările din interfață sunt doar cele de care am nevoie, nu o listă interminabilă ca la WordPress sau alte platforme similare. Am adăugat și câteva lucruri utile pe care le foloseam destul de rar pe alte platforme, cum ar fi posibilitatea de a programa publicarea unui articol la o oră stabilită sau de a salva un draft și a-l previzualiza înainte să îl public.

Statistici fără urmărire

Written Whisper oferă și câteva statistici de bază - vizite unice, cele mai citite articole și sursa din care ajung vizitatorii - fără să urmărească nimic și fără să încalce confidențialitatea celor care citesc.

Migrarea din Pure Blog

Cum eu venisem de la Pure Blog, m-am asigurat că există o unealtă dedicată pentru migrare, care transferă atât articolele cât și comentariile din PureComments, cu rezolvare automată a diferențelor de slug-uri. Adică nu trebuie să îți faci griji că pierzi ceva dacă vrei să faci același pas.

Codul sursă

Codul este licențiat cu licența MIT și îl găsești pe Code Linux România dacă vrei să vezi cum este construit sau să îl folosești pe propriul jurnal.

Guvernul britanic vrea să introducă un sistem prin care utilizatorii să-și verifice vârsta înainte de a accesa anumite servicii online, și nu vorbim doar de conținut pentru adulți - vorbim de o gamă mult mai largă de platforme și servicii, inclusiv rețele sociale, jocuri și, potențial, orice sit care consideră că ar putea atrage și utilizatori minori. Ideea vine ca parte dintr-o agendă mai amplă legată de siguranța copiilor online, accelerată după adoptarea unui proiect de lege numit Children's Wellbeing and Schools Bill.

Ei bine, o coaliție destul de serioasă de organizații și companii din lumea confidențialității și a internetului liber a decis să reacționeze și a semnat o scrisoare deschisă publicată de Open Rights Group, prin care cer autorităților britanice să renunțe la aceste planuri. Printre semnatari se numără Mozilla, Mullvad VPN, Tor Project, Proton, Electronic Frontier Foundation, ExpressVPN, Tuta și Internet Society, adică exact tipul de organizații care au cel mai mult de pierdut dacă intimitatea utilizatorilor este compromisă la nivel de infrastructură.

Problema principală pe care o ridică scrisoarea este că un sistem de verificare a vârstei nu poate fi construit în mod selectiv - dacă îl implementezi, toți utilizatorii trec prin el, nu doar copiii. Asta înseamnă că fiecare persoană care vrea să acceseze un serviciu ar trebui să demonstreze cine este, prin scanare biometrică, act de identitate sau alte metode care implică colectarea unor date extrem de sensibile. Iar dacă te gândești la ce s-a întâmplat de-a lungul timpului cu bazele de date guvernamentale britanice - au existat mai multe breșe de securitate care au expus date de identificare - îngrijorarea nu pare deloc exagerată.

Există și un alt unghi pe care îl menționează semnatarii și mi se pare foarte relevant: un astfel de sistem ar întări și mai mult poziția marilor platforme și a magazinelor de aplicații, pentru că ele sunt singurele care pot implementa verificarea vârstei la scară largă. Orice proiect independent, orice serviciu mic sau descentralizat ar fi dezavantajat structural, pentru că nu are resursele necesare să construiască o astfel de infrastructură. Practic, în loc să protejeze internetul deschis, legea ar împinge utilizatorii și mai mult spre ecosisteme închise controlate de câteva companii mari.

Scrisoarea în sine mai critică și abordarea simplistă a interdicțiilor de acces ca soluție la problemele legate de siguranța online, argumentând că restricționarea accesului nu rezolvă nimic dacă modelele de business care stau la baza platformelor rămân neatinse - urmărirea agresiv, algoritmii de captare a atenției și colectarea masivă de date sunt problemele reale, nu accesul în sine. Ceea ce mi se pare un argument corect, pentru că am mai văzut cum funcționează logica asta: se adoptă o măsură care pare că face ceva, utilizatorii obișnuiți sunt afectați, iar companiile mari găsesc rapid modalități să se adapteze fără să schimbe nimic esențial.

Semnatarii spun că nu sunt împotriva oricărei forme de reglementare și că rămân deschiși să colaboreze cu autoritățile britanice pentru a găsi alternative care să țină companiile de tehnologie responsabile fără a introduce un sistem de identificare în masă pentru toți utilizatorii de internet. Rămâne de văzut dacă cineva din guvernul britanic va asculta, dar măcar vocile care contează s-au auzit.

În cartea 1984 de George Orwell, la un moment dat este descrisă harta lumii și teritoriile controlate de cele trei superstate.

Oceania cuprinde ambele Americi, Insulele Britanice, Australia, Noua Zeelandă și sudul Africii.

Eurasia se întinde pe tot continentul european și pe întreaga Rusie, până la granițele Asiei Centrale.

Estasia controlează China, Japonia, Coreea și teritoriile din jur.

Acum comparați harta descrisă mai sus cu imaginea de mai jos.​​​​​​​​​​​​​​​​

Am mai scris pe jurnalul principal despre confidențialitate și despre de ce contează, dar mi-am dat seama că lipsește ceva important din toată povestea asta. Aproape nimeni nu explică concret ce înseamnă colectarea de date - nu la modul abstract, ci efectiv ce anume se înregistrează despre tine și cine o face. Și atunci m-am gândit să scriu eu articolul ăsta.

Ce înseamnă colectarea de date, mai pe românește

Ori de câte ori folosești un dispozitiv conectat la internet - fie că e telefonul, calculatorul sau tableta - lași urme digitale în urma ta. Fiecare clic, fiecare scroll, fiecare căutare, fiecare secundă petrecută pe un videoclip sau o fotografie se înregistrează undeva. Colectarea de date înseamnă că toate urmele astea sunt capturate, stocate și analizate de cineva. Și când spun absolut tot, chiar asta vreau să spun.

Ce anume se colectează despre tine

Hai să facem lista asta concretă, că altfel pare că exagerez.

Se colectează datele de identificare - adresa de e-mail, numărul de telefon, numele tău real, adresa fizică de acasă sau de la serviciu. Până aici poate nu surprinde pe nimeni, că le-ai dat tu singur la înregistrare.

Se colectează și date tehnice despre dispozitivul tău - marca și modelul telefonului, sistemul de operare, numele navigator-ului, rezoluția ecranului, fusul orar, limba setată. Toate astea formează un fel de amprentă digitală unică a dispozitivului tău, care te poate identifica chiar și fără să fii autentificat nicăieri. Dacă vrei să vezi cât de ușor ești de identificat, poți testa asta pe coveryourtracks.eff.org - rezultatele sunt cam surprinzătoare.

Se colectează comportamentul tău - pe ce dai clic, cât timp te uiți la fiecare element de pe ecran, ce cauți, ce cumperi sau la ce te uiți în magazine online, ce videoclipuri urmărești și cât din ele, ce imagini apreciezi sau salvezi.

Se colectează și comunicațiile tale - conținutul mesajelor pe platformele care nu oferă criptare end-to-end, cu cine vorbești pe Messenger sau WhatsApp, când și cât de des. Chiar și fără conținut, metadatele spun o grămadă despre tine. Pe cine ai sunat, cine te-a sunat, cât a durat apelul, ce e-mailuri primești și de la cine.

Se colectează locația ta în timp real prin GPS sau rețele Wi-Fi, istoricul locațiilor - unde ai fost, cât timp, cât de des - și date financiare despre obiceiurile tale de cumpărare și cheltuieli.

Cine face asta

Cei mai mari colectori de date sunt companiile pe care le folosești zilnic, în special cele care oferă servicii gratuite. Și da, tocmai de aceea sunt gratuite.

Google colectează date din căutări, YouTube, Gmail, Google Maps, Chrome, Android și zeci de alte produse ale lor. Dacă vrei să vezi concret ce știe Google despre tine, poți descărca totul de pe takeout.google.com - dimensiunea arhivei o să te surprindă, garantat.

Meta, adică Facebook, Instagram și WhatsApp, construiește profiluri detaliate chiar și despre persoanele care nu au cont la ei, prin pixeli de urmărire incorporați pe milioane de situri externe pe care le vizitezi zi de zi. Amazon combină istoricul tău de cumpărături cu datele de navigare și cu ce îi spui lui Alexa. Operatorii de telefonie mobilă au acces la locația ta în timp real și la istoricul apelurilor și, în multe țări, pot vinde aceste date.

Și mai există o categorie despre care se vorbește mai puțin - companiile numite data brokers. Acestea cumpără date din surse multiple, le combină și le revând. Companii precum Acxiom sau Spokeo știu adresa ta, vecinii, rudele, istoricul locațiilor și estimările financiare, fără să fi interacționat vreodată direct cu ele.

Ce se face cu datele astea

Prima utilizare și cea mai vizibilă este publicitatea țintită. Profilul tău digital este vândut rețelelor de publicitate - de aceea după ce cauți ceva pe Google, reclame cu acel produs apar pe orice alt sit vizitezi.

Dar mai e ceva, și ăsta mi se pare mult mai îngrijorător decât reclamele. Algoritmii platformelor nu îți arată ce e adevărat sau util, ci ce te menține mai mult timp pe platformă. Dacă furia te ține activ, algoritmul îți va oferi conținut care generează furie. Dacă anxietatea te face să derulezi mai mult, va alimenta anxietatea. Nu e nicio teorie, e pur și simplu modelul de afaceri al platformelor sociale.

Datele pot fi folosite și pentru manipulare politică - mesaje personalizate în funcție de fricile și valorile tale, identificate din profilul tău digital. Scandalul Cambridge Analytica a arătat la scară largă cum funcționează asta. Și în unele țări, guvernele pot solicita companiilor acces la datele utilizatorilor fără știrea acestora.

Ce poți face concret

Primul lucru pe care l-aș recomanda oricui este să schimbe navigatorul. Chrome colectează date pentru Google, deci are un conflict clar de interese, iar Firefox sau Brave blochează urmărirea implicit și sunt alegeri mult mai bune. La fel și motorul de căutare - DuckDuckGo sau Brave Search în locul Google nu sunt la fel de bune pentru orice căutare, dar pentru uzul de zi cu zi funcționează foarte bine.

Pentru mesaje private, Signal este standardul de aur - criptare end-to-end, colectare minimă de metadate, gratuit și open-source. E folosit inclusiv de jurnaliști și avocați tocmai din motivele astea. În navigator, cea mai utilă extensie pe care o poți instala este uBlock Origin, care blochează reclame și trackere fără să încetinească nimic.

Merită și să revizuiești periodic permisiunile aplicațiilor de pe telefon. O aplicație de lanternă nu are nicio treabă cu contactele tale sau cu microfonul - dacă cere astfel de permisiuni, ceva e în neregulă.

Drepturile tale dacă ești din România

Dacă ești din România sau din orice altă țară din Uniunea Europeană, ai drepturi garantate prin GDPR. Concret, poți cere oricărei companii ce date deține despre tine, poți cere ștergerea lor și poți refuza prelucrarea datelor în scopuri de marketing. Sunt drepturi reale, nu doar cuvinte frumoase pe hârtie.

De ce contează toate astea

La fel cum închizi poarta, ușile și ferestrele casei când ești acasă, la fel trebuie să gândești și în online. Nimeni nu te judecă că îți încui casa - nu înseamnă că ai ceva de ascuns, înseamnă că înțelegi că intimitatea este un drept, nu un privilegiu. Confidențialitatea digitală nu e despre paranoia și nu trebuie să devii un expert ca să faci câțiva pași simpli în direcția bună. E despre a decide tu ce informații împărtășești, cu cine și în ce condiții - și nu să lași pe altcineva să decidă asta în locul tău.

Într-un articol trecut am scris că am construit de la zero o platformă pentru jurnalul meu personal, pe care am numit-o Written Whisper. La momentul respectiv mi-am pus întrebarea dacă are sens să o pun în locul platformei Pure Blog sau să o țin separat - și am tot cântărit variantele.

Până la urmă am ajuns la concluzia că nu are niciun rost să înlocuiesc Pure Blog cu Written Whisper. Pentru că îmi plac amândouă platformele, sunt ușoare de folosit și de administrat - cel puțin la prima vedere :). Written Whisper este mult mai ușor de întreținut și de folosit decât Pure Blog.

Așa că am decis să le folosesc în paralel. Pure Blog rămâne pe thinkroot.xyz . Written Whisper, în schimb, l-am pus pe un subdomeniu. Dacă sunteți curioși ce scriu acolo, adresa este jurnal.thinkroot.xyz.

Nu știu cât de des o să scriu acolo față de jurnalul principal, dar nici nu vreau să îmi pun constrângeri. Ideea e că există, că funcționează și că îl folosesc - ceea ce, pentru un proiect construit de mine, este deja un câștig.