Mi-au rămas legumele fierte de la supa de tăiței. Ca să nu arunc legumele am improvizat o rețetă rapidă 😀

Ingrediente

• 1 cartof
• 3 morcovi
• 2 păstârnaci
• 1 țelină
• 3 căței de usturoi
• 1 ceapă
• zeamă de supă
• un pic de unt
• 2 lingurițe iaurt grecesc
• boia dulce
• sare
• piper

Pași

1. Am tocat legumele în tocătorul electric până s-au făcut ca o pastă - se poate folosi și blender.
2. Conținutul l-am turnat într-un bol și am amestecat cu sare, piper, boia și zeama de la supă.
3. Am amestecat bine cu telul. După care am pus compoziția la încălzit (dacă legumele sunt calde nu mai este nevoie de pus la încălzit).
4. După ce s-a încălzit am adăugat untul și am amestecat până s-a topit complet.
5. La final am pus iaurt. Bineînțeles după ce am luat oala de pe foc.

Note Legumele pot fi fierte special pentru această rețetă sau rămase de la o supă. Cu cât zeama de supă e mai gustoasă, cu atât crema iese mai bună. Iaurtul se adaugă obligatoriu după ce dai oala jos de pe focul, altfel se taie.

Săptămâna trecută, GitHub a anunțat că, începând cu 24 aprilie, datele tale de interacțiune cu Copilot vor fi folosite pentru antrenarea modelelor de inteligență artificială ale Microsoft. Dacă vrei să ieși din această schemă, trebuie să cauți singur setarea și să o dezactivezi.

Am renunțat la GitHub și drumul a fost destul de lung: am plecat de la GitHub, am trecut prin GitLab, am ajuns la Codeberg și, în final, m-am stabilit pe Forgejo - pe care îl găzduiesc la cod.linuxromania.ro. Am ajuns acolo tocmai pentru că nu am vrut să depind de bunăvoința unei companii mari, iar ce se întâmplă acum cu GitHub mi-a confirmat că instinctul acela a fost corect.

O promisiune făcută public, uitată în liniște

Când Microsoft a cumpărat GitHub în 2018 pentru 7,5 miliarde de dolari, lumea dezvoltatorilor a fost nervoasă. Microsoft era compania care numise Linux „un cancer", care îngropase Netscape cu Internet Explorer și care tratase dezvoltatorii ca pe un public captiv. Cedarea celei mai mari platforme de cod din lume în mâinile lor părea, pentru mulți, o greșeală.

Satya Nadella știa asta, și tocmai de aceea a promis explicit, în scris, pe jurnalul oficial al Microsoft: GitHub va funcționa independent, va păstra spiritul orientat către dezvoltatori și va rămâne o platformă deschisă. Mai mult decât atât, i-a invitat pe oameni să-i judece după fapte, nu după vorbe.

În august 2025, CEO-ul GitHub, Thomas Dohmke, a plecat fără ca Microsoft să anunțe un succesor. În schimb, GitHub a fost absorbit în divizia CoreAI a Microsoft, condusă de Jay Parikh. Fără ceremonie, fără comunicat, fără nicio recunoaștere publică a faptului că promisiunea de independență tocmai încetase să mai fie valabilă.

Și în martie 2026, a venit și pasul următor: datele tale de interacțiune cu Copilot vor hrăni modelele de inteligență artificială ale Microsoft, dacă nu te deranjezi să oprești asta manual.

Ce înseamnă, concret, „date de interacțiune"

Merită să citești cu atenție ce intră în această categorie, pentru că nu e vorba doar de codul pe care îl scrii. Sunt incluse mesajele pe care le trimiți către Copilot, sugestiile pe care le accepți sau le modifici, contextul din jurul cursorului tău, comentariile și documentația pe care le redactezi, numele fișierelor și structura depozitului, modul în care navighezi prin funcționalitățile Copilot și chiar feedback-ul dat cu butonul de apreciere sau dezaprobare.

Aceste date ajung la GitHub și la „afiliații" săi - adică, după cum precizează ei înșiși în politica de confidențialitate actualizată, la Microsoft.

Există o excepție: dacă ești client de tip Business sau Enterprise, contractul tău corporativ interzice explicit această utilizare a datelor. Ești protejat. Dacă ești dezvoltator individual, colaborator la proiecte open source sau un simplu utilizator care lucrează pe un cont personal, ești inclus în schemă până când ieși singur din ea.

Oamenii care au construit comunitatea ce a făcut GitHub să valoreze 7,5 miliarde de dolari sunt exact cei cărora li se aplică această politică. Clienții corporativi cu contracte mari au protecție.

Răspunsul comunității

Imediat după anunț, au apărut ghiduri de migrare către Codeberg și Forgejo. Nu reacții furioase pe rețelele de socializare, ci documentație concretă: pași pentru mutarea depozitelor, redirecționarea legăturilor, reconfigurarea pipeline-urilor de integrare continuă.

Asta spune ceva important. Utilizatorii care au ani de istoric de commit-uri, fire de discuții, configurații complexe și o prezență publică legată de GitHub - adică exact oamenii pentru care costul plecării este cel mai mare - au ales să scrie instrucțiuni de ieșire în loc să depună reclamații.

Eu am trecut prin același proces ceva mai devreme, și pot spune că migrarea nu este la fel de complicată pe cât pare la prima vedere. Există instrumente care importă depozitele împreună cu issues, pull request-uri, etichete și release-uri - nu e nevoie să o iei de la zero cu linia de comandă.

Ce poți face acum

Dacă folosești în continuare GitHub și ai Copilot activ, poți dezactiva această opțiune din Setări → Copilot → Confidențialitate → „Allow GitHub to use my data for AI model training". Dacă ai mai multe conturi, trebuie să faci asta pentru fiecare în parte.

Dacă vrei să mergi mai departe și să nu mai depinzi de bunăvoința unei companii care a demonstrat că o poate retrage oricând, Codeberg este o alternativă găzduită de o organizație non-profit, cu sediul în Europa, fără finanțare de risc. Iar dacă preferi să controlezi tu totul, Forgejo poate fi instalat pe propriul tău server.

Eu am ajuns la concluzia asta cu ceva timp în urmă și nu mi-a părut rău nicio clipă. Codul stă acum pe o instanță Forgejo la cod.linuxromania.ro - indiferent de ce decide vreo corporație despre politica sa de confidențialitate.

Nadella a spus că să fim judecați după fapte. Sfat bun. Mai ales acum.

Dacă ai un calculator cu Linux și SSD, și tot mai aștepți câteva secunde bune până ajungi la desktop, nu e neapărat vina hardware-ului. De cele mai multe ori, problema vine din interior, adică din câteva servicii care pornesc la boot și care, fie nu-ți sunt de niciun folos, fie stau în calea altora care ar trebui să fie gata mai repede.

Vestea bună este că Linux nu ascunde nimic. Toate informațiile sunt acolo, trebuie doar să știi unde să le cauți.

Primul pas: să vedem cât durează de fapt

Undeva în adâncurile lui systemd există un instrument mic, numit systemd-analyze, care nu necesită nicio instalare și care îți spune exact cât a durat ultimul boot, împărțit pe etape. Îl rulezi pur și simplu cu:

systemd-analyze

Rezultatul arată cam așa:

Dacă ai UEFI și folosești un bootloader compatibil (cum ar fi systemd-boot sau GRUB), vei vedea inclusiv cât timp a stat în firmware și în bootloader, înainte ca kernelul să preia controlul. Etapa de userspace este cea în care sistemul lansează toate serviciile, și aceea este, de obicei, locul unde se pierde cel mai mult timp.

Al doilea pas: cine e de vină?

Comanda systemd-analyze blame îți afișează lista tuturor serviciilor, sortate după cât timp a luat fiecare să pornească.

systemd-analyze blame

La prima vedere, serviciile de la vârful listei par suspecte. Dar atenție, pentru că un serviciu care apare acolo cu un timp mare nu înseamnă automat că el este cel care îți ține sistemul pe loc. Unele servicii rulează în paralel cu altele și nu blochează nimic. Altele, cum ar fi verificările de actualizări sau serviciile pentru containere, au motive bune să dureze mai mult.

Deci blame îți dă o imagine de ansamblu, dar nu te lasă să tragi concluzii definitive.

Al treilea pas: lanțul critic

Aici devine cu adevărat interesant. Comanda systemd-analyze critical-chain îți arată exact care servicii se blochează unele pe altele, adică lanțul de dependențe care determină când sistemul devine cu adevărat utilizabil.

systemd-analyze critical-chain

Spre deosebire de blame, aceasta îți arată nu ce a durat mult în general, ci ce a stat efectiv în calea pornirii. Dacă un serviciu apare în lanțul critic cu un timp mare, acela este candidatul potrivit pentru investigație. Probleme frecvente care apar aici sunt: servicii care așteaptă rețeaua, servicii pentru containere sau drivere lente.

Al patrulea pas: o imagine vizuală

Dacă preferi o vedere de ansamblu grafică, poți genera o diagramă SVG a întregului proces de boot cu:

systemd-analyze plot > boot.svg

Fișierul rezultat se poate deschide în orice browser și arată cum se suprapun serviciile în timp, cât durează fiecare și care stau în așteptare. Nu e obligatoriu, dar ajută mult dacă vrei să înțelegi mai bine cum funcționează lucrurile.

Ce faci cu informațiile astea?

Odată ce ai identificat serviciile care îți consumă timp inutil, le poți dezactiva cu:

sudo systemctl disable numele-serviciului

Asta îl oprește să mai pornească la boot, dar îl poți lansa oricând manual dacă ai nevoie. Exemple tipice de servicii pe care mulți utilizatori le au activate fără să știe și fără să le folosească: daemon-ul pentru imprimantă (dacă n-ai imprimantă), managerul de Bluetooth (dacă nu folosești Bluetooth), sau diverse servicii de sincronizare.

Dacă vrei să fii mai radical, poți folosi mask, care împiedică serviciul să fie pornit chiar și de alte procese:

sudo systemctl mask numele-serviciului

Dezactivarea se face cu unmask dacă te răzgândești.

Înainte de orice modificare, merită să verifici ce dependențe are serviciul respectiv, ca să nu dezactivezi ceva de care depinde altceva important.

Există și variante grafice

Dacă terminalul nu e mediul tău preferat, există câteva aplicații grafice care îți permit să faci cam același lucru prin interfețe vizuale, cu mouse-ul.

Cea mai îngrijită opțiune în momentul de față este SysD Manager, disponibilă pe Flathub și instalabilă pe orice distribuție care are Flatpak:

flatpak install flathub io.github.plrigaux.sysd-manager

Oferă o interfață completă pentru gestionarea unităților systemd, inclusiv vizualizarea, editarea fișierelor unit și controlul serviciilor, toate dintr-o singură fereastră.

O altă opțiune este systemd-manager, scrisă în Rust și construită cu GTK3, care pe lângă gestionarea serviciilor include și o secțiune dedicată pentru systemd-analyze, unde poți vedea timpii de boot direct în interfață, fără să deschizi terminalul. E disponibilă în AUR pentru cei cu Arch sau distribuții derivate, și ca pachet snap pentru Ubuntu.

Trebuie spus însă că și cu o interfață grafică, riscul rămâne același ca la terminal: dacă dezactivezi un serviciu de care depinde altceva important, sistemul poate ajunge să nu mai pornească deloc sau să se comporte ciudat. Interfața grafică nu te ferește de greșeli, ba chiar te poate face să apeși prea ușor pe butoane fără să înțelegi pe deplin ce faci. Comenzile din terminal, tocmai pentru că necesită să le scrii conștient, te obligă într-un fel să fii mai atent.

---

Concluzia practică este simplă: înainte să dai vina pe hardware sau să reinstalezi distribuția, rulează trei comenzi, uită-te la rezultate cu atenție și vei găsi, cel mai probabil, cel puțin un serviciu care pornește fără niciun rost și care îți fură câteva secunde la fiecare pornire.

E-mailul există de zeci de ani și a fost unul dintre primele lucruri care au făcut internetul util pentru oamenii obișnuiți. Pe scurt, este un sistem prin care poți trimite mesaje de la o adresă la alta, indiferent de furnizor sau de dispozitivul pe care îl folosești - dacă ai o adresă de Gmail și eu am una de Proton, ne putem scrie fără nicio problemă, exact ca și cum ai trimite o scrisoare prin poștă. Este simplu, universal și nu depinde de o singură companie sau platformă.

Dar ce se întâmplă în practică, cel puțin în România?

Dacă mă uit la inbox-ul meu, cea mai mare parte din ce primesc vine de la bănci, magazine online, firme de curierat sau diverse servicii la care m-am abonat la un moment dat. Adică exact genul de mesaje pe care nu le-ai citi cu prea multă atenție: oferte, confirmări de comandă, notificări automate. E-mailul a devenit, pentru mulți, un coș în care ajung lucruri pe care le ștergi fără să le deschizi.

Instituțiile statului nu stau mai bine. Dacă ai o problemă cu o primărie, cu ANAF-ul sau cu orice altă instituție publică, șansele să rezolvi ceva prin e-mail sunt destul de mici. Fie nu ai o adresă de contact clară, fie nu răspunde nimeni, fie ți se spune că trebuie să vii fizic oricum. Comunicarea electronică cu statul există mai mult pe hârtie decât în realitate.

Cel mai ciudat lucru mi se pare însă altceva: oamenii nu folosesc e-mailul nici pentru a comunica între ei. Nu mă refer la corespondență formală, ci pur și simplu la mesaje pe care le-ai trimite unui prieten, unui vecin sau unui coleg. Înțeleg că aplicațiile de mesagerie sunt mai rapide, că WhatsApp-ul e deschis tot timpul și că răspunzi acolo în câteva secunde. Dar tocmai asta mi se pare problematic - ne-am obișnuit să depindem de platforme care nu ne aparțin, care se pot închide sau schimba oricând, și care nu oferă niciun fel de garanție că mesajele noastre rămân private.

Nu spun că trebuie să renunțăm la aplicațiile de mesagerie, dar cred că anumite lucruri merită trimise prin e-mail. Un mesaj important, ceva ce vrei să poți găsi mai târziu, o conversație pe care vrei să o poți arhiva sau dovedi - toate acestea stau mult mai bine într-un e-mail decât într-un fir de WhatsApp pe care îl poți pierde dacă îți schimbi telefonul.

E-mailul nu este mort și nu are de ce să fie. Este unul dintre puținele instrumente de pe internet care funcționează fără să fii blocat într-un ecosistem anume, și asta îl face mai valoros decât pare la prima vedere.

Am citit recent un articol scris de Anil Dash, un om care urmărește internetul de zeci de ani, și care descrie o imagine destul de tristă: internetul deschis, cel pe care îl știm, ar fi pe cale să dispară, distrus tocmai de companiile care au câștigat cel mai mult de pe urma lui. Dash e îngrijorat de felul în care companiile AI iau conținut fără acordul autorilor, ignoră robots.txt, trec peste licențele open source și copleșesc proiectele conduse de voluntari cu contribuții false create automat.

Înțeleg de unde vine îngrijorarea lui, și o parte din ea e justificată, dar eu văd lucrurile puțin diferit.

AI-ul nu poate exista fără internetul deschis

Un lucru pe care mulți critici ai AI-ului îl trec cu vederea este că aceste instrumente nu pot fi construite și îmbunătățite dacă nu au de unde să învețe, iar tot ce au învățat vine, în mare parte, din ce au publicat oamenii liber pe internet de-a lungul anilor: articole, forumuri, cărți, imagini, înregistrări audio și video. Fără internetul deschis, fără Wikipedia, fără milioanele de texte și resurse pe care oamenii obișnuiți le-au pus la dispoziția tuturor, nu am fi ajuns unde suntem astăzi cu inteligența artificială, iar asta nu e un argument împotriva AI-ului.

Ceea ce e cu adevărat greșit nu e că modelele AI au învățat din conținut de pe internet, ci că unele companii care le-au construit nu au respectat regulile simple pe care internetul și le-a stabilit singur de-a lungul timpului.

robots.txt există de zeci de ani și are un rol clar: proprietarul unui sit poate să spună prin acest fișier ce roboți au voie să îi acceseze paginile și în ce condiții, iar toată lumea a respectat această înțelegere vreme îndelungată. Faptul că unele companii AI au ales să o ignore nu e o problemă tehnică, e o problemă de atitudine, și exact acest tip de comportament strică încrederea în întreg ecosistemul.

La fel de important e și subiectul surselor, și aici sunt pe deplin de acord: atunci când un instrument AI oferă o informație, ar trebui să și citeze sursele de unde a luat-o, nu neapărat pentru că legea o cere în toate cazurile, ci pentru că e corect față de cel care a creat acel conținut și pentru că îi dă utilizatorului posibilitatea să verifice singur, în loc să accepte orbește ce îi spune mașina. Un AI care citează sursele e mai cinstit și mai util decât unul care prezintă totul ca adevăr de netăgăduit.

Ce ar trebui să se schimbe

Nu cred că trebuie să punem frână AI-ului sau să îl tratăm ca pe un dușman al internetului deschis, dar cred că există câteva lucruri simple pe care companiile care construiesc aceste instrumente ar trebui să le respecte: să fie deschise în legătură cu ce date au folosit pentru a le antrena, să respecte robots.txt și licențele open source, să citeze sursele atunci când oferă informații luate din altă parte, și să nu trateze munca voluntarilor și a creatorilor independenți ca pe ceva gratuit pe care îl pot lua oricând, fără să întrebe pe nimeni.

Internetul deschis a trecut prin multe schimbări până acum și cred că poate trece și prin aceasta, atâta timp cât regulile de bun simț care l-au făcut să funcționeze sunt respectate și în lumea noilor tehnologii.

Rar am publicat pe alte platforme articolele de pe jurnal pentru că este destul de anevoios să fac manual acest lucru. Nu este o muncă grea, dar îți ia timp să faci acest lucru.

Am rezolvat asta cu n8n, un instrument de automatizare open source pe care îl rulam deja pe NUC lângă celelalte servicii. Ideea este foarte simplă: jurnalul are un feed RSS, n8n verifică periodic acel feed și, când apare un articol nou, îl trimite automat pe toate platformele configurate.

Punctul de plecare: RSS Feed Trigger

Totul pornește de la un nod RSS Feed Trigger care ascultă feed-ul de la https://thinkroot.xyz/feed.php. L-am setat să verifice o dată la o oră, și n8n se ocupă de restul: ține evidența articolelor deja procesate, așa că nu trebuie să îmi fac griji că același articol va fi postat de două ori, pentru că am lăsat activată opțiunea Read Already Seen.

Când feed-ul conține un articol nou, nodul produce un obiect JSON cu câmpurile pe care le folosesc în nodurile următoare: title, link, contentSnippet, isoDate și altele, în funcție de ce publică feed-ul respectiv. De acolo, workflow-ul se ramifică în patru direcții, câte una pentru fiecare platformă.

Mastodon

Mastodon are un API REST simplu și bine documentat, așa că integrarea e directă. Adaugi un nod HTTP Request cu metoda POST îndreptat spre https://linux.social/api/v1/statuses, configurezi autentificarea de tip Header Auth cu un Bearer token pe care îl obții din interfața Mastodon la Preferences → Development → New Application (scope-ul necesar e write:statuses), și în body trimiți un JSON de forma:

{
  "status": "{{$json.title}}\n\n{{$json.link}}",
  "visibility": "public"
}

Titlul și link-ul articolului apar în statusul de pe Mastodon exact cum le-ai scris în expresie.

Discord

Pentru Discord am folosit nodul Discord unde am ales acțiunea Send a message, dar în loc de API cu token am mers pe un webhook de canal, care e mai simplu de configurat: creezi webhook-ul din setările canalului Discord, copiezi URL-ul și faci un POST cu un body JSON care conține câmpul content. Dacă vrei ceva mai îngrijit vizual, poți folosi un embed Discord cu titlu, descriere și URL separat.

Singura problemă pe care am întâlnit-o la început era că pubDate returna undefined - câmpul cu data din feed-ul meu RSS se numea isoDate, nu pubDate. Dacă întâlnești o eroare similară, verifică tab-ul JSON al nodului RSS Trigger să vezi exact cum se numesc câmpurile înainte să le referențiezi în nodurile următoare.

Matrix

Matrix a fost puțin mai complicat, în principal pentru că API-ul lui folosește PUT în loc de POST pentru trimiterea mesajelor, și URL-ul are o structură mai puțin obișnuită. Nodul Matrix arată astfel:

• Method: PUT
• URL: https://chat.linuxromania.ro/_matrix/client/v3/rooms/!ID_CAMEREI:linuxromania.ro/send/m.room.message/{{Date.now()}}
• Authentication: Header Auth cu Authorization: Bearer <access_token>
• Body:

{
  "msgtype": "m.text",
  "body": "{{$json.title}}\n\n{{$json.link}}"
}

{{Date.now()}} la sfârșitul URL-ului servește ca transaction ID unic, pe care Matrix îl cere ca să poată identifica fiecare mesaj în parte și să evite duplicatele în caz de retry. Token-ul de acces al contului Matrix îl găsești în Element la Settings → Help & About → Advanced.

Un lucru important pe care l-am descoperit pe parcurs: când generezi token-ul, trebuie să selectezi doar permisiunile de tip client, nu toate permisiunile disponibile - dacă bifezi totul, token-ul nu funcționează pentru trimiterea mesajelor. Această problemă am întâlnit-o pentru că nu folosesc instanța matrix.org, ci instanța chat.linuxromania.ro. La alte instanțe de Matrix poate că este de ajuns doar token-ul implicit.

ID-ul camerei arată ca !abc123:linuxromania.ro și îl găsești în Room Settings → Advanced → Internal room ID.

Bluesky

Bluesky a fost cel mai laborios dintre toate, pentru că nu există un nod nativ în n8n pentru AT Protocol, protocolul pe care îl folosește Bluesky. Am rezolvat asta cu două noduri HTTP Request legate în serie.

Primul nod face login și obține un token temporar:

• Method: POST
• URL: https://bsky.social/xrpc/com.atproto.server.createSession
• Body:

{
  "identifier": "thinkroot.bsky.social",
  "password": "parola-ta-de-aplicatie"
}

Răspunsul conține câmpul accessJwt pe care îl vei folosi în nodul următor. Deoarece credențialele de tip Header Auth din n8n nu acceptă expresii dinamice, autentificarea se face manual: setezi Authentication pe None, activezi Send Headers și adaugi un header Authorization cu valoarea Bearer {{$node["Bluesky Login"].json.accessJwt}}.

Al doilea nod trimite postarea efectivă:

• Method: POST
• URL: https://bsky.social/xrpc/com.atproto.repo.createRecord
• Body (Using Fields Below):

{
  "repo": "thinkroot.bsky.social",
  "collection": "app.bsky.feed.post",
  "record": {
    "$type": "app.bsky.feed.post",
    "text": "{{$('RSS Feed Trigger').item.json.title}}",
    "createdAt": "{{$now.toISO()}}",
    "embed": {
      "$type": "app.bsky.embed.external",
      "external": {
        "uri": "{{$('RSS Feed Trigger').item.json.link}}",
        "title": "{{$('RSS Feed Trigger').item.json.title}}",
        "description": "{{$('RSS Feed Trigger').item.json.contentSnippet.replace(/\\n/g, ' ').replace(/\\r/g, '').slice(0, 200)}}"
      }
    }
  }
}

Un detaliu important: câmpul description din embed trebuie curățat manual de newline-uri, altfel caracterele speciale din contentSnippet strică JSON-ul. Expresia .replace(/\n/g, ' ').replace(/\r/g, '').slice(0, 200) rezolvă asta. De asemenea, am ales să trec la modul Using Fields Below în loc de Using JSON direct, pentru că n8n se ocupă singur de escaping în acel mod, ceea ce reduce mult riscul de erori.

Postarea apare pe Bluesky cu un card de preview care include titlul, descrierea și imaginea articolului, dacă feed-ul o oferă.

Când apare articolul pe platforme

Dacă publici un articol la 09:17, nu înseamnă că apare imediat pe Mastodon sau oriunde altundeva. RSS Feed Trigger-ul rulează din oră în oră, la fix intervalul stabilit de la prima execuție - dacă ultima rulare a fost la 01:37, următoarele vor fi la 02:37, 03:37 și tot așa. Articolul publicat la 09:17 va fi detectat abia la execuția de la 09:37, deci există un decalaj între momentul publicării și momentul distribuției.

Dacă workflow-ul a rulat și a marcat un articol ca „deja văzut" înainte să fie complet publicat (de exemplu dacă URL-ul era deja accesibil dar pagina nu era gata), n8n îl va ignora la execuțiile următoare din cauza deduplicării interne. În acest caz singura soluție e să rulezi workflow-ul manual din interfața n8n folosind butonul Test workflow.

Rezultatul final

Workflow-ul are un singur RSS Feed Trigger din care pleacă patru ramuri în paralel, câte una pentru Mastodon, Discord, Matrix și Bluesky. Când activezi workflow-ul din interfața n8n (butonul Activate din colțul dreapta sus), el rulează automat în fundal și distribuie fiecare articol nou pe toate platformele fără nicio intervenție manuală.

Acum când public ceva pe jurnal, în câteva minute apare peste tot. E genul de automatizare mică care economisește timp și elimină o sursă de oboseală pe care nici nu o observi că există până dispare.

Pe 26 martie 2026, Netflix a actualizat discret pagina de ajutor cu prețuri noi pentru toate abonamentele, fără niciun comunicat de presă și fără nicio anunțare publică - pur și simplu au schimbat cifrele și gata.

Iată cum arată situația acum:

Plan	Preț vechi	Preț nou
Standard cu reclame	$7,99/lună	$8,99/lună
Standard (fără reclame)	$17,99/lună	$19,99/lună
Premium (4K, 4 ecrane)	$24,99/lună	$26,99/lună

Este a doua scumpire în mai puțin de un an, ultima fiind în ianuarie 2025, iar dacă urmărești evoluția prețului planului Standard din 2019 până azi, ai să constați că s-a scumpit cu aproximativ 54% în cinci ani - deși compania înregistrează recorduri de abonați și proiectează venituri de peste 50 de miliarde de dolari în 2026.

Luna trecută, Netflix a renunțat la achiziționarea Warner Bros. și a încasat în schimb o penalizare de 2,8 miliarde de dolari, iar directorul financiar al companiei a declarat la o conferință pentru investitori că „merg mai departe cu 2,8 miliarde în buzunar pe care nu le aveau acum câteva săptămâni". Imediat după asta, au anunțat scumpirea abonamentelor pentru toți clienții.

Nu spun că una o cauzează pe cealaltă, dar imaginea e destul de clară: o companie care câștigă miliarde de dolari vrea și mai mult de la tine lunar, pentru un serviciu care s-a înrăutățit în mai multe privințe față de ce era la început.

Ce s-a schimbat în rău

Când Netflix a apărut, propunerea era simplă și atractivă: plătești un abonament și poți vedea un sezon întreg dintr-o dată, fără să aștepți de la săptămână la săptămână. Între timp, au renunțat la asta fără să anunțe oficial nimic, iar acum lansează câte jumătate de sezon și te fac să aștepți o lună sau mai mult pentru restul, sau lansează câte un episod pe săptămână, exact ca televiziunea clasică pe care streaming-ul era menit să o înlocuiască.

Intervalele dintre sezoane sunt tot mai lungi, serialele care prind tracțiune sunt anulate după două-trei sezoane exact când publicul s-a atașat de ele, lăsând poveștile neterminate. Iar planul cu reclame - care era prezentat ca o alternativă mai ieftină - tocmai s-a scumpit și el, deși experiența cu reclame repetate la nesfârșit nu s-a îmbunătățit cu nimic.

Și nu uita că în 2023 au eliminat posibilitatea de a împărți contul cu cineva din afara casei, după ani de zile în care chiar ei au încurajat public această practică.

Ce poți face în loc: Stremio

Dacă ești sătul de toată situația asta, există o alternativă reală pe care merită s-o cunoști: Stremio.

Stremio este o aplicație gratuită de streaming care funcționează ca un centru media personal, disponibilă pe Windows, Linux, macOS, Android și pe unele televizoare smart. Nu găzduiește conținut direct, ci funcționează printr-un sistem de add-on-uri - extensii pe care le instalezi tu și care îți aduc conținut din diverse surse. Există add-on-uri oficiale (Twitch, YouTube) și add-on-uri create de comunitate, iar interfața seamănă mult cu ce știi deja de la Netflix: catalog, continuare de unde ai rămas, recomandări.

Procesul este destul de simplu: descarci aplicația de pe stremio.com, îți faci un cont gratuit, apoi intri în catalogul de add-on-uri și instalezi ce te interesează. Când cauți un film sau serial, îți apar automat sursele disponibile prin add-on-urile instalate și alegi de unde vrei să vizionezi.

Pentru o experiență mai bună, mulți utilizatori combină add-on-ul Torrentio cu un serviciu de tip „debrid" cum ar fi Real-Debrid sau AllDebrid, care costă câțiva euro pe lună și transformă sursele torrent în stream-uri directe și rapide, fără timp de așteptare. Rezultatul final este o experiență foarte apropiată de Netflix ca viteză și calitate a imaginii, la un cost considerabil mai mic.

Stremio ca aplicație este complet legal, la fel și add-on-urile oficiale. Add-on-urile create de comunitate intră în zone gri din punct de vedere legal, în funcție de sursa conținutului și de țara în care te afli, așa că fiecare decide singur ce instalează și ce folosește.

Concluzie

Netflix crește prețurile an de an, îți oferă tot mai puțin control asupra experienței și se comportă ca și cum absența lor ar fi de neconceput pentru tine. Stremio nu este o soluție perfectă și îți cere puțin mai multă implicare la configurare față de un abonament clasic, dar dacă ești dispus să petreci o oră să îl pui la punct, poți renunța complet la un abonament de 20-27 de dolari pe lună și să te descurci cu mult mai puțin - sau chiar gratuit.

Un clip interesant, care merită vizionat și pe care îl recomand.

În acest clip se arată câte date colectează Google despre oameni, despre tine - Google te cunoaște mai bine decât te cunoști tu însuți. Același lucru îl fac și Microsoft, Meta, Apple și multe alte companii.

---

[13.03.2026] Actualizare:

Clipul l-am văzut pe Discord și a fost pus de Alex

Îmi cer scuze pentru că nu am scris de unde am luat clipul, dar nu am crez că este așa important acest lucru.

[31.03.2026] Actualizare:

A fost o confuzie din partea mea și nu a fost vorba despre mine când mi-am cerut scuze mai sus. Chiar dacă am tăiat textul, scuzele rămân valabile 🙂

În decembrie m-am abonat la Bitwarden Premium. Nu pentru că aveam nevoie neapărat - mai mult ca un gest de susținere față de un proiect open source în care aveam încredere. Zece dolari pe an mi s-a părut rezonabil pentru ce ofereau.

Luna aceasta m-am dezabonat.

Nu din cauza prețului în sine. Ci din cauza modului în care au ales să îl schimbe și pentru că am deja Vaultwarden rulând pe serverul meu.

Ce s-a întâmplat

Pe 21 ianuarie, Bitwarden și-a dublat prețul la planul Premium - de la 10 dolari pe an la 19,80 dolari pe an. Este prima creștere de preț din ultimii zece ani, ceea ce în sine nu e un lucru rău. Costurile cresc, și asta e normal.

Problema este cum au comunicat asta.

Anunțul a fost un articol pe jurnal despre funcții noi - alerte de securitate, spațiu mai mare pentru atașamente, coaching pentru parole. Schimbarea de preț era acolo, undeva, menționată aproape în treacăt. Niciun email direct către clienții plătitori care să spună clar: „prețul tău se dublează".

Clienții existenți vor afla cu 15 zile înainte de reînnoire. Printr-un email care nu spune că „prețul tău anual crește de la 10$ la 19,80$„, ci spune „1,65$/lună, facturat anual".

Și aici e partea care mă deranjează cel mai tare: Bitwarden nu a oferit niciodată facturare lunară - e un produs cu abonament exclusiv anual. Deci dacă ești abonat și nu ești atent, acel email arată mai degrabă ca o taxă sau o ajustare valutară decât ca o creștere reală de preț. Mulți oameni probabil au dat click pe „reînnoire automată" fără să realizeze ce s-a schimbat.

Asta nu e o greșeală de comunicare. E o alegere.

M-am abonat în decembrie și luna aceasta m-am dezabonat. Și în tot acest timp nu am primit niciun email care să mă anunțe că prețul s-a schimbat. Am aflat din alte surse, nu de la ei.

Motivele pentru care am renunțat sunt două și sunt simple:

• Primul: nu m-au anunțat. Dacă ești client plătitor și o companie îți dublează prețul fără să te contacteze direct, asta spune ceva despre cum te privesc. Nu ca pe un om, ci ca pe o sursă de venit pe care speră să nu o deranjeze cu detalii incomode.
• Al doilea: am deja Vaultwarden. Parolele mele stau pe serverul meu, nu pe serverele lor. Extensia de browser funcționează, aplicația de telefon funcționează, totul merge. Nu am nevoie de serviciul lor cloud.

Modelul care mă îngrijorează

Bitwarden nu e Google sau Apple - nu sunt un monopol și nu au ajuns acolo. Dar modul în care au gestionat această situație seamănă prea mult cu ce fac companiile mari când vor să crească prețurile fără să piardă abonați.

Ascunzi vestea proastă într-un anunț despre funcții noi. Afișezi prețul lunar pentru un produs care se vinde doar anual. Nu contactezi direct clienții plătitori. Pariezi pe faptul că migrarea unui manager de parole e dureroasă și că oamenii vor reînnoi din inerție.

Tocmai asta mă deranjează. Nu suma de bani - 20 de dolari pe an nu e o tragedie. Mă deranjează că o companie care se construiește pe încredere și pe promisiunea că îți protejează datele a ales să comunice o schimbare importantă în cel mai puțin transparent mod posibil.

Asta seamănă tot mai mult cu zona de care mulți oameni fug atunci când renunță la serviciile marilor companii tech. Acea zonă în care nu mai ești un utilizator, ci un număr de card de credit care trebuie menținut activ.

Alternativa

Dacă ești abonat Bitwarden și abia afli de această schimbare - mai ales cum a fost comunicată - ai opțiuni. Poți trece la Proton Pass sau KeePassXC, care la prețurile lor actuale nu sunt cu mult mai scumpe decât noul preț Bitwarden.

Sau poți găzdui singur un manager de parole. Vaultwarden este o implementare compatibilă cu Bitwarden pe care o poți rula pe propriul server. Eu folosesc asta de câteva luni și nu am nicio problemă.

Valoarea reală a self-hostingului nu e că economisești bani sau că ai mai multe funcții. E că atunci când o companie face ceva ce nu îți place, nu ești blocat. Pur și simplu pleci.

Există sute de articole și tutoriale despre cum îți poți transforma un laptop vechi, un mini PC sau orice altceva ai prin casă într-un server personal. Serviciile auto-găzduite sunt din ce în ce mai accesibile, iar dacă nu știi cum să le instalezi, te ajută și un AI să o faci.

Dar există un subiect despre care aproape nimeni nu vorbește: costurile.

Dacă vrei doar să rulezi câteva servicii - un manager de parole, un agregator de știri, poate un sistem de gestionare a documentelor - poți începe cu ce ai deja. Un laptop mai vechi cu Linux merge perfect. Un mini PC de câteva sute de lei poate face față la surprinzător de multe. Costul de intrare este mic, uneori chiar zero.

Problema apare când vrei să mergi mai departe.

Un NAS sau un media server nu înseamnă doar programe, înseamnă și stocare. La început îți zici că 1 TB sau 2 TB sunt suficiente, dar nu este suficient. Se umple repede, mai ales dacă stochezi filme, backup-uri, poze de familie sau orice altceva care crește în timp.

Curând realizezi că ai nevoie de 10 TB, 20 TB, poate 40 TB. Iar unitățile de stocare de capacitate mare nu sunt ieftine. Un HDD de 20 TB costă 3000/4000 de lei. Dacă vrei redundanță - adică să nu pierzi datele dacă se strică un disc - ai nevoie de cel puțin două. Și mai adaugi un rack, o carcasă, poate un UPS ca să nu îți cadă totul la prima pană de curent.

Costurile se adună, discret, dar sigur.

Nu am scris acest articol ca să te descurajez. Dimpotrivă - self-hosting-ul merită. Îți dai seama cât de mult controlezi propriile date, scapi de abonamente lunare și înveți enorm pe parcurs.

Dar trebuie să fii conștient de realitate înainte să te apuci. Fă-ți un plan de achiziție. Nu trebuie să cumperi totul dintr-o dată - poți crește treptat, disc cu disc, serviciu cu serviciu. Dacă știi de la început că va fi un proiect pe termen lung și că va costa bani, nu vei fi luat prin surprindere.

Self-hosting-ul nu e gratuit. Dar dacă îl tratezi ca pe o investiție, nu ca pe o cheltuială, are sens pe termen lung.