Ideea articolului mi-a venit de curând, când cineva m-a întrebat dacă știu vreo alternativă la KDE Connect sau Zorin Connect. I-am răspuns că folosesc Syncthing pentru așa ceva, iar persoana m-a întrebat dacă îl folosesc și pentru poze. I-am spus că nu, pentru poze folosesc Immich, și mi-am dat seama că multă lume nu prea știe diferența dintre cele două, sau crede că fac cam același lucru. Am zis să scriu puțin despre ele, ca să lămuresc lucrurile pentru cine e la început de drum cu propriul server.

Immich este un program gândit ca înlocuitor pentru Google Photos, dar rulat pe propriul tău server. Are aplicație de telefon care face backup automat la pozele și clipurile pe care le faci, exact cum face și aplicația de la Google, doar că totul rămâne la tine acasă și nu mai ajunge nicăieri altundeva. Pe lângă backup, are recunoaștere facială, poate căuta poze după ce se vede în ele, chiar dacă nu ai denumit niciodată fișierele, și îți arată pe hartă unde ai fost când ai făcut o anumită poză. E practic o platformă completă de organizat amintiri, cu bază de date în spate și o interfață destul de plăcută prin care poți răsfoi tot ce ai adunat de-a lungul anilor. Ca să meargă însă toate astea, ai nevoie de un server pe care să-l lași pornit tot timpul, pentru că Immich rulează prin docker și are mai multe componente în spate, o bază de date, un program de procesare a imaginilor și așa mai departe. Nu e ceva ce pornești doar când ai nevoie de el, ca un program obișnuit de pe calculator.

Syncthing e cu totul altă poveste. Nu are treabă cu poze sau organizare, el doar sincronizează fișiere între dispozitive, fără să treacă printr-un server central undeva pe internet. Iei un folder de pe telefon sau de pe laptop și îl legi de un folder de pe alt dispozitiv, iar de acolo încolo Syncthing se ocupă să țină conținutul identic peste tot, direct între dispozitive, criptat pe drum. De fapt cei mai mulți oameni care folosesc Syncthing îl folosesc pur și simplu ca să țină telefonul sincronizat cu PC-ul sau cu laptopul, fără să fie nevoie de nimic altceva la mijloc. Nu contează ce pui în folderul respectiv, poate fi orice, de la documente de lucru până la arhive vechi pe care nu te-ai mai atins de ani buni. Aici e și una dintre marile diferențe față de Immich, pentru că la Syncthing instalezi doar câte un client pe fiecare dispozitiv, iar sincronizarea se întâmplă doar atunci când două dispozitive sunt amândouă active în același timp. Dacă telefonul e închis sau laptopul e stins, pur și simplu așteaptă până se reîntâlnesc din nou. Dacă vrei ca telefonul să se sincronizeze automat de fiecare dată când faci o poză, tot ai nevoie ca celălalt dispozitiv, fie că e vorba de laptop, PC sau un server ținut acasă, să fie pornit în momentul respectiv, dar asta nu e o cerință a programului în sine, ci doar o alegere pentru ca sincronizarea să fie rapidă și constantă. Poți la fel de bine să pornești laptopul o dată pe săptămână și să lași Syncthing să recupereze tot ce s-a schimbat între timp.

Deosebirea de bază, dacă ar fi să o rezum într-un gând, este că Syncthing mută fișiere dintr-un loc în altul fără să știe și fără să-i pese ce e în ele, în timp ce Immich se uită la conținut, îl analizează și îl pune la dispoziție într-un mod ușor de navigat. Unul e ca un curier care cară pachete fără să le deschidă, celălalt e ca un bibliotecar care le sortează, le pune etichete și le așază pe rafturi.

În practică am văzut multă lume care le combină pe amândouă, și de fapt așa se folosesc destul de firesc împreună. Syncthing aduce pozele de pe telefon pe server, ca alternativă la aplicația proprie de backup a lui Immich, iar Immich preia de acolo treaba de organizare și de căutare ulterioară. Altcineva poate prefera invers, să lase backup-ul automat direct pe seama aplicației Immich și să folosească Syncthing doar pentru alte tipuri de fișiere, care nu au nevoie de nicio organizare specială, doar să fie prezente pe mai multe dispozitive deodată.

Nu e nevoie să alegi unul dintre ele ca și cum ar fi rivali, pentru că de fapt rezolvă probleme diferite. Dacă vrei doar să ai fișierele identice pe telefon și pe server, Syncthing face treaba fără bătaie de cap. Dacă vrei însă o experiență completă de galerie foto, cu tot ce înseamnă căutare, albume și recunoaștere de fețe, atunci Immich este programul potrivit, iar Syncthing poate rămâne în fundal doar ca metodă de a muta fișierele acolo unde trebuie.

Există niște lucruri pe care un utilizator curios nu prea vrea să le afle despre Linux, nu pentru că ar fi înfricoșătoare, ci pentru că sunt atât de amuzant de complicate încât îți pot răsturna cafeaua din cană chiar dimineața, înainte de a apuca să te trezești bine.

De exemplu, nu vrei să știi că în Linux există câte un fișier pentru aproape orice, inclusiv pentru lucruri care în mod normal nu ar trebui să fie fișiere. Într-o zi liniștită, cineva îți spune calm: „Știi, în Linux totul e un fișier.” Iar tu, fără să bănuiești nimic, zici „aha, sigur” și mergi mai departe cu treaba ta. Apoi descoperi că și memoria, și procesele care rulează, și dispozitivele conectate la calculator sunt tot fișiere, undeva prin /proc și /sys. Nu vrei să știi asta, pentru că e prea mult zen digital pentru o singură dimineață.

Nu vrei să știi nici că există câte o distribuție Linux pentru orice stare de spirit. Dacă ești fericit, există una. Dacă ești trist, există alta. Dacă ești indecis, există vreo două sute, și fiecare vine cu propriul manager de pachete, convins că el e alesul universului. APT îți spune pe un ton relaxat „instalează ce vrei, prietene”, Pacman îți aruncă pachetele cu viteza unui ninja, iar DNF îți explică politicos, pas cu pas, ce anume face, ca un majordom englez care nu se grăbește niciodată. Nu vrei să afli că sunt atâtea opțiuni, fiindcă riști să ajungi să le încerci pe toate într-un weekend și să uiți complet de ce ai pornit calculatorul.

Nu vrei să afli nici că există editoare de text care, de-a lungul timpului, s-au transformat în adevărate culturi. Vim și Emacs nu mai sunt de mult doar niște programe simple. Dacă întrebi un utilizator de Vim cum se iese din el, cel mai probabil va începe să râdă în loc să răspundă. Dacă întrebi un utilizator de Emacs același lucru, s-ar putea să te trezești două ore mai târziu ascultând cum îți poți transforma editorul într-un sistem de operare întreg. Mai bine nu întrebi.

Nu vrei să știi că sistemul de permisiuni pare simplu la prima vedere, doar citire, scriere și execuție, până descoperi că mai există și sticky bit, setuid, setgid și alte mici creaturi care trăiesc adânc în sistemul de fișiere și așteaptă răbdătoare momentul potrivit să te încurce.

Nu vrei să știi nici că există o comandă care poate șterge tot sistemul dintr-o singură lovitură, nu pentru că ai folosi-o vreodată din greșeală, ci pentru simplul fapt că existența ei îți dă un mic fior de fiecare dată când o vezi scrisă undeva. E ca un buton roșu pe care scrie clar „nu apăsa”, iar Linux, cu zâmbetul lui liniștit, pare să spună: eu doar îți ofer libertate, tu decizi ce faci cu ea.

Și, cel mai important dintre toate, nu vrei să știi că, în ciuda tuturor acestor lucruri complicate și puțin nebunești, Linux devine cu timpul incredibil de simpatic. Te trezești într-o dimineață oarecare și realizezi că îți place, că te distrează, că te provoacă mereu cu câte ceva nou. Și, într-un fel ciudat, ajungi să nu-ți mai dorești să știi mai puțin despre el, ci din ce în ce mai mult.

Articol preluat de pe Facebook

Am citit articolul lui Hoinarul despre ce scoate din priză când pleacă de acasă. Exact la fel fac și eu când plec de acasă, nu scot nimic din priză pentru că dacă este să se întâmple ceva, oricum se întâmplă.

Știu că veniți cu argumentul de ce să nu evitați pe cât posibil orice lucru rău. Și vă dau dreptate, dar dacă este să se întâmple ceva, se poate întâmpla când ești la duș sau când duci gunoiul la tomberon.

Dacă instalația electrică din casă este făcută ca la carte și prelungitoarele sunt de calitate, atunci șansele de a se întâmpla ceva scad foarte mult.

Cum am scris mai sus, când plec de acasă, indiferent că mă duc la magazin sau în concediu, nu scot nimic din priză.

Voi cum faceți, scoateți ceva din priză sau nu?