Am citit povestea lui Zavatos și m-a lăsat cu un gust amar, nu pentru că ar fi ceva nou sau surprinzător, ci tocmai pentru că nu e. O creatoare de conținut cu aproape 30.000 de urmăritori, construiți în 11 ani de muncă reală, a primit într-o dimineață două mailuri și atât. Cont dezactivat permanent, fără avertizare, fără explicații, fără drept de apel real. Un robot a decis, și gata.

Oricât de trist e cazul ei, problema nu e Instagram-ul în sine. Problema e că am ajuns cu toții să construim pe nisip și să ne mirăm că se scufundă.

Gândește-te puțin la ce se întâmplă de fiecare dată. Un serviciu apare, e gratuit, e comod, crește, ajunge să fie indispensabil pentru milioane de oameni, și apoi fie e cumpărat de un gigant, fie devine el însuși gigantul. Din acel moment nu mai ești utilizator, ești produs. Datele tale, timpul tău, atenția ta, munca ta - toate astea sunt moneda cu care plătești accesul. Și în ziua în care un algoritm decide că ai încălcat ceva, sau pur și simplu ești incomod, dispari. Fără proces, fără judecată, fără compensație.

Eu am trecut prin ceva similar acum câțiva ani, și nu a fost deloc o variantă blândă. Mi-a fost suspendat permanent contul de Google. Sună simplu când îl spui așa, dar înseamnă că într-o singură zi am pierdut accesul la absolut tot ce foloseam de la ei: mail-urile, pozele, notițele, parolele salvate, telefoanele legate de cont, totul. Dintr-odată. Fără avertizare, fără explicații clare, fără nicio cale reală de a recupera ceva. Tocmai de aceea știu exact despre ce vorbesc când spun că soluția nu e să te muți de pe o platformă centralizată pe alta, pentru că același mecanism funcționează la fel peste tot.

Soluția e să construiești ceva al tău.

Asta nu înseamnă că trebuie să renunți complet la orice formă de prezență online. Înseamnă că baza ta, locul unde îți pui munca și unde poți fi găsit, nu trebuie să fie pe terenul altcuiva. Un jurnal sau un sit personal e cel mai simplu punct de plecare. Îl găzduiești unde vrei, îl controlezi tu, nimeni nu-ți poate șterge articolele peste noapte. Dacă vrei ceva și mai simplu, există soluții ca WriteFreely care fac publicarea de text extrem de ușoară și care se integrează direct în Fediverse, adică oamenii te pot urmări fără să aibă cont pe același serviciu cu tine.

Vorbind de Fediverse, acesta e probabil cel mai important concept pe care îl poți înțelege dacă vrei să scapi de dependența față de platformele mari. Fediverse-ul e o rețea de servicii descentralizate care comunică între ele printr-un protocol deschis numit ActivityPub. Asta înseamnă că poți fi pe Mastodon și poți urmări pe cineva care e pe Pixelfed, sau pe o instanță de WriteFreely, sau pe orice alt serviciu compatibil, fără să ai nevoie de un cont separat pe fiecare. E ca și cum ai putea trimite un mail de la Gmail către Yahoo, conceptul e același, dar aplicat rețelelor sociale. Nimeni nu poate să-ți șteargă contul de pe tot Fediverse-ul dintr-o singură mișcare, pentru că nu există un centru care să controleze totul.

Mastodon e înlocuitorul natural pentru Twitter sau X, cum i se spune acum. Pixelfed face același lucru pentru Instagram. Pentru Mastodon există și instanțe românești, sau poți oricând să-ți găzduiești propria instanță dacă ai un server disponibil.

Pe lângă prezența socială, există și problema comunicării directe. E-mail-ul e bătrân, e plictisitor, dar e și descentralizat prin natură, cu condiția să nu stai cu totul în ecosistemul Google sau Microsoft. Un domeniu propriu cu o adresă de e-mail proprie e cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru independența ta digitală. Servicii ca Proton Mail îți oferă și confidențialitate, nu doar independență.

Pentru chat în timp real, Matrix e răspunsul, și am scris mai pe larg despre ce este și de ce merită folosit. Protocolul e deschis, descentralizat, și funcționează cam cum funcționează e-mail-ul, poți fi pe orice server și poți comunica cu oricine de pe orice alt server compatibil. Cel mai popular client pentru Matrix e Element, deși există și alternative mai simple dacă vrei ceva mai puțin tehnic. Matrix nu e perfect și nu e la fel de comod ca WhatsApp sau Telegram, dar nici nu te poate da afară cineva din propria ta cameră de conversație.

Un alt instrument pe care îl subestimăm enorm este RSS-ul. E o tehnologie veche, simplă, și tocmai de aceea e rezistentă. Te abonezi la un flux RSS al unui jurnal sau al unui sit, și primești articolele direct într-un cititor RSS, fără algoritmi, fără reclame, fără să depinzi de buna-voință a vreunei platforme ca să-ți arate ce ai cerut să vezi. Dacă ai un jurnal propriu, cel mai probabil ai deja un flux RSS generat automat, trebuie doar să-l faci vizibil pentru cititori.

Și pentru comunități mai mari, un forum clasic rămâne una din cele mai solide soluții. Nu are algoritmi de recomandare, nu te vânează cu notificări, conținutul rămâne accesibil și indexabil ani de zile. Dacă vrei ceva mai modern care se integrează tot în Fediverse, Lemmy face exact asta, un agregator de linkuri și discuții descentralizat, care poate înlocui Reddit fără să pui toate ouăle într-un coș.

Știu că sună a mult. Știu că nimeni nu vrea să migreze totul dintr-odată și că oamenii sunt acolo unde sunt prietenii lor. Dar gândește-te că Zavatos a construit 11 ani ceva real și valoros, și o dimineață a șters tot. Nu pentru că a greșit ceva grav, ci pentru că a greșit pe terenul altcuiva, după regulile altcuiva, fără niciun drept de recurs real.

Dacă construiești ceva, construiește-l pe fundație proprie. Folosește platformele mari ca să atragi atenția, dacă vrei, dar direcționează oamenii spre locuri unde chiar ești tu acasă, un jurnal, un flux RSS, o adresă de e-mail, un server Matrix. Locuri de unde nimeni nu te poate evacua peste noapte.

Libertatea digitală nu e o chestiune tehnică, e o chestiune de cine deține controlul. Și merită să fie tu.

Această scrisoare este pentru tehnologie, pentru altceva poate o să apară în viitor.

Nu știu exact de unde să încep, dar am simțit de ceva timp că trebuie să scriu asta. Nu pentru că ar fi ceva spectaculos de spus, ci pentru că e ceva ce merită spus cu voce tare, sau măcar scris undeva unde să rămână.

Mulți dintre noi folosim zi de zi lucruri despre care nu ne oprim să ne gândim prea mult. Deschidem calculatorul, pornim terminalul, navigăm pe internet și totul funcționează. Dar în spatele a tot ce funcționează, există oameni - uneori mii, alteori câțiva - care și-au pus timpul, energia și mintea la contribuție fără să ceară nimic în schimb.

Primul lucru pentru care vreau să mulțumesc este Linux. Nu sistemul de operare ca produs finit, ci ideea din spatele lui. Că cineva - Linus Torvalds, un student finlandez la vremea aceea - a ales să publice ce construise și să spună lumii: ia-l, modifică-l, fă ceva cu el. Nu știu dacă și-a dat seama ce a pornit, dar ce a pornit a schimbat literalmente lumea. Serverele pe care rulează internetul, telefoanele din buzunarul nostru, sistemele care controlează echipamente medicale, toate au în ele ceva din ce a pornit Linus în 1991. E greu de cuprins cu mintea.

Și nu e doar Linus, bineînțeles. Sunt zecile de mii de oameni care au contribuit de-a lungul timpului la kernel, la distribuțiile GNU/Linux, la uneltele care fac totul să meargă. Oameni care lucrează noaptea după serviciu, în weekend, în vacanță, pentru că le pasă. Pentru că vor să existe ceva mai bun.

Mulțumesc tuturor celor care construiesc și întrețin proiecte open source, indiferent de dimensiunea lor. Fie că vorbim de un proiect cu mii de contribuitori sau de un programator singur care ține în viață un program pe care îl folosesc câteva sute de oameni - contează la fel de mult. Am folosit și folosesc zilnic programe pe care nu le-am plătit, nu pentru că nu ar merita, ci pentru că cei care le-au creat au ales să le ofere liber. E o filozofie pe care o respect enorm și pe care încerc să o urmez și eu, cât pot.

Un mulțumesc special vreau să îl adresez celor care au construit și continuă să dezvolte ActivityPub, protocolul care stă la baza Fediverse-ului. Ideea că poți folosi o rețea socială fără să depinzi de o singură companie, că poți migra de pe o instanță pe alta, că poți vorbi cu oameni de pe platforme complet diferite doar pentru că toate respectă același protocol deschis - asta e ceva ce nu apreciezi până nu înțelegi cu adevărat cum funcționează alternativele.

Mastodon, Pixelfed, PeerTube, Misskey - toate există și comunică între ele pentru că niște oameni s-au așezat și au decis că internetul social nu trebuie să fie proprietatea cuiva. Că descentralizarea nu e doar un concept teoretic frumos, ci ceva ce se poate construi și folosi în practică. Le sunt recunoscător.

Și acum ajung la ceva care îmi este deosebit de drag: mulțumesc celor care nu lasă să moară blogurile, RSS-ul și tot ecosistemul acela de protocoale și obiceiuri care formează ceea ce unii numesc "internetul independent".

Există o presiune constantă, venită din direcția platformelor mari, de a centraliza totul. De a scrie pe Medium sau Substack în loc de propriul tău sit, de a consuma conținut printr-un algoritm în loc să urmărești direct sursele care te interesează. E mai simplu, e mai convenabil, și tocmai de aceea e periculos.

Blogurile individuale, scrise de oameni reali, cu vocea lor, fără algoritm și fără presiunea de a fi "viral", reprezintă ceva ce internetul comercial nu va reproduce niciodată. Există o calitate a unui text scris de cineva care scrie pentru că vrea să scrie, nu pentru că vrea engagement, care se simte imediat. Și RSS-ul - acel protocol simplu, vechi, "plictisitor" - e exact unealta care îți permite să urmărești zeci de astfel de voci fără să depinzi de nimeni. Îți faci lista ta, cu Miniflux sau Newsboat sau orice altceva, și aia e lista ta, nu algoritmul cuiva.

Mulțumesc celor care țin OPML-uri publice cu bloguri de urmărit, celor care promovează IndieWeb-ul, celor care scriu Webmention, celor care refuză să se mute doar pe platformele mari chiar dacă acolo e audiența. Contează mai mult decât par.

Nu știu dacă cei cărora le este adresată această scrisoare o vor citi vreodată. Probabil că nu. Dar am simțit că trebuie să existe undeva, măcar ca un document al recunoștinței mele față de oamenii care au ales să construiască lucruri deschise, să le ofere liber și să lupte împotriva tendinței de a îngrădi și controla totul.

Vă mulțumesc.

Am dat peste un articol scris de Herman pe jurnal-ul lui, despre cum ține un jurnal într-un singur fișier .txt, și m-a prins destul de tare ideea. Nu pentru că ar fi ceva revoluționar - un fișier text e probabil cel mai simplu lucru posibil - ci tocmai pentru că e atât de simplu.

Ideea de bază e că ai un singur fișier în care scrii continuu, cu data la fiecare intrare nouă, fără să-ți faci griji de aplicații, formate, sau ce se întâmplă cu datele tale dacă serviciul respectiv dispare. Și asta chiar are sens - eu am ținut jurnalul doar pe hârtie până acum, dar ideea de a nu depinde de nicio aplicație sau platformă mi se potrivește perfect cu felul în care gândesc în general despre tehnologie.

Așa că m-am gândit să încerc asta pe WriterDeck-ul meu - un ThinkPad T440p pe care l-am transformat într-un dispozitiv dedicat exclusiv scrisului, fără distrageri, dar pe care nu l-am folosit la potențialul lui. Mi se pare că e combinația perfectă: un dispozitiv simplu, fără notificări sau tentații, și un format și mai simplu, adică un fișier .txt în care scriu ce am de scris și gata. Nu export, nu sincronizare complicată, nu baze de date.

Am mai scris despre cum jurnalul fizic și cel digital pot coexista fără să se bată cap în cap, și aceeași logică se aplică și aici. Nu renunț la caiet și stilou - jurnalul pe hârtie rămâne locul unde ajung gândurile mai scurte, stările de moment, lucrurile pe care vreau să le scriu de mână. Recunosc că nu mai scriu la fel de mult ca la început - acum ajung acolo mai ales momentele importante ale zilei, nu orice fleac - dar tocmai de asta jurnalul digital în .txt mi se pare o completare bună, nu o înlocuire.

Unul dintre lucrurile care m-au convins cel mai tare în articolul lui Herman e că fișierul .txt va funcționa pe orice dispozitiv, acum și peste zeci de ani. Nu depinzi de niciun program anume, nu există un format proprietar care să-ți blocheze datele, și poți căuta în el cu orice editor de text. E genul de simplitate care nu se demodează.

Deocamdată e un experiment, dar unul despre care am un feeling bun.

Am dat peste un articol scris de Herman pe jurnal-ul lui, despre cum ține un jurnal într-un singur fișier .txt, și m-a prins destul de tare ideea. Nu pentru că ar fi ceva revoluționar - un fișier text e probabil cel mai simplu lucru posibil - ci tocmai pentru că e atât de simplu.

Ideea de bază e că ai un singur fișier în care scrii continuu, cu data la fiecare intrare nouă, fără să-ți faci griji de aplicații, formate, sau ce se întâmplă cu datele tale dacă serviciul respectiv dispare. Și asta chiar are sens - eu am ținut jurnalul doar pe hârtie până acum, dar ideea de a nu depinde de nicio aplicație sau platformă mi se potrivește perfect cu felul în care gândesc în general despre tehnologie.

Așa că m-am gândit să încerc asta pe WriterDeck-ul meu - un ThinkPad T440p pe care l-am transformat într-un dispozitiv dedicat exclusiv scrisului, fără distrageri, dar pe care nu l-am folosit la potențialul lui. Mi se pare că e combinația perfectă: un dispozitiv simplu, fără notificări sau tentații, și un format și mai simplu, adică un fișier .txt în care scriu ce am de scris și gata. Nu export, nu sincronizare complicată, nu baze de date.

Am mai scris despre cum jurnalul fizic și cel digital pot coexista fără să se bată cap în cap, și aceeași logică se aplică și aici. Nu renunț la caiet și stilou - jurnalul pe hârtie rămâne locul unde ajung gândurile mai scurte, stările de moment, lucrurile pe care vreau să le scriu de mână. Recunosc că nu mai scriu la fel de mult ca la început - acum ajung acolo mai ales momentele importante ale zilei, nu orice fleac - dar tocmai de asta jurnalul digital în .txt mi se pare o completare bună, nu o înlocuire.

Unul dintre lucrurile care m-au convins cel mai tare în articolul lui Herman e că fișierul .txt va funcționa pe orice dispozitiv, acum și peste zeci de ani. Nu depinzi de niciun program anume, nu există un format proprietar care să-ți blocheze datele, și poți căuta în el cu orice editor de text. E genul de simplitate care nu se demodează.

Deocamdată e un experiment, dar unul despre care am un feeling bun.

Trăim în vremuri în care ai un calculator puternic în buzunar, cu acces la hărți detaliate ale întregii planete, cu GPS, cu indicații vocale pas cu pas, cu estimări de timp în timp real, și totuși o grămadă de oameni nu știu să se descurce de la punctul A la punctul B. În urmă cu 50 de ani, oamenii navigau cu o hartă de hârtie care se desfășura cât jumătate de mașină și, ce să zici, se descurcau mult mai bine decât mulți astăzi cu tot arsenalul digital disponibil.

Am trăit de curând o situație care m-a lăsat fără cuvinte. Un grup de oameni din Germania și-au rezervat transport spre casă pentru o anumită zi, totul pus la punct din timp. Cu câteva ore înainte de plecare sunt anunțați că mașina ajunge la ei la ora X sau Y, în funcție de zona din care sunt ridicați - până aici, totul normal. Problema e că după 12 ore de mers prin Germania, pasagerii erau tot... în Germania. Cum e posibil asta? Nimeni nu știe exact, dar toată lumea e sigură că vina e a șoferului.

Și cel mai probabil chiar e.

Dacă pleci din Olanda și trebuie să ridici oameni din Germania înainte să mergi spre Austria, logica de bază îți spune că intri în nordul Germaniei, cobori spre sud adunând oameni pe drum, și de acolo intri direct în Austria. Simplu, eficient, logic. Dar dacă în schimb mergi întâi în sudul Germaniei, după care urci spre nord, după care cobori iar spre sud și abia după 12 ore și ceva te gândești că mai trebuie la un moment dat să ajungi și în Austria, atunci ai o problemă serioasă cu planificarea traseelor și poate și cu meseria pe care o faci.

Bă, dacă nu știi să îți faci un traseu, folosește-te de GPS - îl ai și pe telefon, iar Google Maps îți aranjează automat toate opririle în ordinea cea mai eficientă dacă introduci toate destinațiile. Dacă îți e lene și de aia, folosește AI-ul, e mult mai ușor, îi spui unde trebuie să ajungi și îți face el planul. Dacă nu vrei nici asta, în pula mea, dă-ți demisia și fă-te măturător de trotuare - măcar acolo nu depinzi de nimeni.

Și dacă e de vină patronul că nu și-a instruit oamenii sau nu a pus niciun sistem la punct, la fel în pula mea, să își închidă firma că nu e bun de nimic. Nu e greu să livrezi oameni acasă într-un timp rezonabil când ai toate uneltele disponibile gratuit pe telefon. E doar o chestiune de a vrea să faci treaba cum trebuie.