Acum ceva vreme scriam despre unde a ajuns libertatea de exprimare în Europa și mă gândeam că lucrurile nu pot merge mult mai departe de atât. M-am înșelat. Am dat peste un articol de pe InsideOver, semnat de Roberto Vivaldelli, care descrie o decizie a Curții de Justiție a Uniunii Europene dată pe 2 iulie 2026, și după ce am citit-o cu atenție am înțeles că vorbim despre un moment de cotitură, nu despre o exagerare de presă cum crezusem la prima vedere.
Decizia poartă numărul C-67/25 și e cunoscută deja drept cazul Traugott Ickeroth. Povestea pornește de la trei cetățeni germani, notați în text doar cu inițialele R, N și K, care au publicat patru materiale video de la RT Germany pe un jurnal numit Live Ticker, găzduit pe traugott-ickeroth.com. Vorbim despre un proiect care nu produce niciun profit, ci trăiește exclusiv din donații voluntare, în jur de 60000 de euro strânși într-un an și jumătate. Fără reclamă, fără activitate comercială, fără scop lucrativ. Practic exact genul de proiect pe care îl apreciez și eu, un om care scrie ce crede și e susținut de câțiva cititori din proprie inițiativă.
Curtea a stabilit că acești trei oameni intră perfect în noțiunea de operator așa cum apare ea în articolul 2f(1) din regulamentul 833/2014, tocmai pentru că termenul operator nu era însoțit de niciun adjectiv legat de activitate economică, un detaliu care apare explicit la paragraful 39 al hotărârii. Cu alte cuvinte, dacă deschizi un sit și pui pe el un link către un video de la RT, devii operator în sensul sancțiunilor europene, chiar dacă faci asta din pasiune și fără un euro în buzunar. Comisia Europeană însăși încercase să limiteze aplicarea legii doar la entități cu activitate comercială sau profesională, printr-un set de întrebări frecvente publicate oficial, dar judecătorii au respins aceste explicații, numindu-le neobligatorii și nejustificat de restrictive, conform paragrafelor 43 și 44. Instanța a mers, practic, mai departe decât ceruse chiar executivul comunitar, iar asta spune multe despre direcția în care se îndreaptă lucrurile.
Ce m-a lăsat fără cuvinte e cât de larg se aplică interdicția. La paragraful 35 din hotărâre se precizează clar că le e interzis operatorilor să transmită sau să permită, să faciliteze sau în orice alt fel să contribuie la transmiterea oricărui conținut provenit de la persoanele sau entitățile aflate în anexa XV a regulamentului, indiferent de mijlocul folosit, fie cablu, satelit, IPTV, furnizori de internet sau platforme de distribuire video. Nu contează dacă informația e adevărată, nu contează dacă are vreun interes public, singurul criteriu e cine a produs materialul original. Jurnalistul italian dă un exemplu simplu și foarte potrivit, dacă RT publică un video în care spune că cerul e albastru, iar tu distribui acel video, poți fi cercetat penal pentru asta. Pedepsele merg de la trei luni până la cinci ani de închisoare, așa cum reiese din paragraful 7 al hotărârii, care face trimitere la legea germană privind comerțul exterior.
În articol e citat și Arnaud Bertrand, care a analizat public hotărârea și a numit-o o distrugere completă a întregului proiect politic, filosofic și juridic de după Iluminism, proiect prin care generațiile anterioare de europeni au reușit să treacă de la întrebarea cine spune la întrebarea e adevărat. Azi, în Uniunea Europeană, adevărul nu mai contează ca apărare în fața legii, contează doar sursa. Vivaldelli mai amintește că mașina cenzurii europene se mișcase până acum pe căi relativ cunoscute, presiuni asupra marilor companii de tehnologie să șteargă conținut nedorit, amenințări cu amenzi uriașe prin legislația europeană a serviciilor digitale, și o mulțime de organizații finanțate din bani publici care etichetează drept dezinformare tot ce nu se aliniază cu narativa oficială, un fenomen pe care InsideOver l-a documentat inclusiv într-un raport despre Germania, numită acolo centrul european al cenzurii digitale. Decizia din 2 iulie marchează însă un salt de calitate îngrijorător, pentru că nu mai vorbim de cenzurarea conținutului pe platforme, ci de criminalizarea directă a cetățeanului obișnuit care îl distribuie.
Partea care mi s-a părut cea mai grăitoare din articol e comparația pe care o face autorul cu Israelul. Dacă logica din spatele deciziei ar fi într-adevăr combaterea dezinformării și a propagandei unor regimuri ostile, ne-am aștepta la coerență în aplicarea ei. Statul israelian conduce de ani de zile operațiuni militare care au provocat zeci de mii de victime civile în Gaza, o comisie ONU a descris chiar aceste acțiuni drept genocid, iar posturile sale oficiale difuzează o narativă pe care mulți o consideră propagandă de război. Și totuși, niciun regulament european nu interzice difuzarea conținutului de la Channel 12 sau Kan 11, niciun cetățean european nu riscă închisoarea pentru asta, oricât de părtinitor ar fi acel conținut. Curtea a justificat severitatea prin nevoia de a proteja ordinea publică și securitatea Uniunii, amenințate de o campanie sistematică de manipulare a mass-media rusești, conform paragrafelor 51 și 52 din hotărâre. Dar dacă acesta e pragul, de ce nu se aplică tuturor actorilor statali care folosesc mass-media pentru a influența opinia publică europeană? Răspunsul, spune Vivaldelli, e simplu, Rusia a fost desemnată drept dușman, în timp ce Israelul rămâne un aliat. Hotărârea nu e un act de apărare a adevărului sau a informării corecte, ci un act politic deghizat în drept.
Am mai scris despre acest mecanism de control, de exemplu când Chat Control revine cu binecuvântarea EPP sau când am povestit despre modul în care guvernele democratice vor să ne spioneze și tot mai puțin democratice devin. Mă gândesc și la ce am scris despre Sony și cum ne arată că nu deținem nimic din ce cumpărăm digital, pentru că toate aceste povești au același fir comun, ni se ia treptat controlul asupra a ceea ce credeam că ne aparține, fie că vorbim de un fișier cumpărat, de o conversație privată sau, acum, de dreptul de a distribui o informație fără să riscăm închisoarea pentru asta.
Nu știu câte persoane obișnuite au înțeles până acum cât de departe s-a ajuns, dar cred că merită să vorbim despre asta acum, cât încă mai putem.
2 comentarii