Am tot urmărit în ultimii ani evoluția cotei de piață a Linux-ului pe Steam, cu speranța că într-o zi voi vedea cifre care să justifice entuziamul comunității. Ei bine, momentul acela a venit: conform datelor publicate de Valve în cel mai recent Steam Hardware & Software Survey, Linux a depășit pentru prima dată pragul de 5% din totalul utilizatorilor activi ai platformei Steam.

Ca să înțelegem cât de semnificativ este acest lucru, trebuie să privim puțin înapoi. Acum aproximativ un an, Linux se afla undeva în jurul valorii de 2% pe platforma Steam. În noiembrie 2024, era la 2,03%. Un an mai târziu, în noiembrie 2025, atinsese 3,20%, un nou record absolut, iar în decembrie 2025 a urcat și mai sus, la 3,58%, după ce Valve a corectat cifrele inițiale care îl plasau la 3,19%. Ianuarie 2026 a adus o ușoară coborâre la 3,38%, iar februarie a venit cu o anomalie statistică bine-cunoscută: utilizatorii vorbitori de limbă chineză au crescut cu 30% față de luna anterioară, ceea ce a dus la o scădere artificială până la 2,23%. Valve obișnuiește să corecteze aceste anomalii ulterior, și se pare că de data aceasta corecția a fost una spectaculoasă.

Acum suntem la 5%, și nu știu cum altfel să descriu asta decât ca pe un moment pe care comunitatea Linux l-a așteptat de ani de zile.

De unde vine această creștere?

Există mai mulți factori care au contribuit la această evoluție, și nu cred că se poate atribui totul unui singur motiv.

Steam Deck-ul Valve continuă să joace un rol important. Dispozitivul rulează SteamOS, un sistem de operare bazat pe Arch Linux, și a introdus milioane de oameni în ecosistemul Linux fără ca aceștia să-și dea neapărat seama.

Cam un sfert din utilizatorii Linux de pe Steam sunt pe SteamOS Holo, adică pe Steam Deck, dar lucrul cu adevărat îmbucurător este că restul de trei sferturi sunt utilizatori de desktop și laptop care au ales în mod deliberat să treacă pe Linux. Asta înseamnă că creșterea nu este artificială, susținută exclusiv de o consolă portabilă, ci reflectă o adopție reală a Linux-ului ca sistem de operare principal.

Proton, stratul de compatibilitate dezvoltat de Valve, a ajuns la un nivel de maturitate remarcabil. Aproape 90% din jocurile disponibile pe Windows rulează acum pe Linux prin Proton, ceea ce a eliminat principalul obstacol care ținea jucătorii departe de Linux. Nu mai e nevoie să verifici dacă jocul tău preferat funcționează, în cele mai multe cazuri funcționează, și adesea la performanțe comparabile cu cele de pe Windows.

Sfârșitul suportului pentru Windows 10 în octombrie 2025 a împins o parte din utilizatori să caute alternative. Nu toți cei cu hardware mai vechi vor plăti pentru upgrade-ul la Windows 11 sau vor accepta cerințele suplimentare ale acestuia, și o parte din ei și-au îndreptat atenția spre Linux ca opțiune viabilă și gratuită.

Distribuțiile orientate spre gaming, precum Bazzite și CachyOS, au crescut semnificativ în popularitate. Bazzite oferă o experiență aproape plug-and-play pentru gaming pe Linux, ceea ce a redus bariera de intrare pentru utilizatorii care nu vor să petreacă ore întregi configurând sistemul. Este genul de distribuție care ar fi putut exista cu zece ani în urmă și ar fi schimbat probabil traiectoria adopției Linux-ului.

Ce înseamnă pragul de 5%?

Există de multă vreme o discuție în comunitate despre ce număr anume ar trebui să declanșeze o schimbare reală de comportament din partea dezvoltatorilor de jocuri și a producătorilor de hardware. Mulți au spus că 5% este acel prag de la care nu mai poți ignora Linux ca platformă, de la care un bug care afectează utilizatorii Linux devine un bug care afectează 1 din 20 de jucători ai tăi, un număr suficient de mare pentru a justifica o rezolvare.

AMD a fost deja vizibil mai atent la suportul pentru Linux, în parte datorită popularității Steam Deck-ului care folosește un APU AMD. Aproximativ 67-72% din utilizatorii Linux de pe Steam folosesc procesoare AMD, față de aproximativ 38-47% pe Windows, ceea ce reflectă atât succesul Steam Deck-ului, cât și preferința generală a comunității Linux pentru driverele open-source ale AMD.

Faptul că acum depășim 5% global înseamnă că argumentul „prea puțini utilizatori pentru a merita efortul" devine tot mai greu de susținut. Asta nu înseamnă că mâine toate jocurile vor primi suport nativ pentru Linux, dar înseamnă că presiunea comercială pentru compatibilitate continuă să crească.

O notă despre cum se măsoară aceste lucruri

Merită menționat că Steam Survey-ul are limitele sale. Este o anchetă voluntară și anonimă, distribuită aleatoriu utilizatorilor, și rezultatele pot fi distorsionate de valuri mari de utilizatori dintr-o anumită regiune sau limbă, cum s-a întâmplat în repetate rânduri cu utilizatorii vorbitori de chineză. Valve obișnuiește să corecteze aceste anomalii ulterior, motiv pentru care cifrele pentru unele luni au fost revizuite în sus sau în jos.

Dacă ne uităm doar la utilizatorii vorbitori de limbă engleză, procentul Linux era deja la 7,09% în noiembrie 2025. Asta pentru că o bună parte din baza globală de utilizatori Steam este concentrată în Asia, unde Linux are o prezență mai mică pe desktop. Cifrele pentru utilizatorii anglofoni oferă poate o imagine mai fidelă a tendinței în comunitățile occidentale de gaming.

Cert este că, indiferent de cum privești datele, direcția este una clară: Linux crește constant pe Steam, și o face mai repede decât o făcea acum câțiva ani.

Un gând personal

Nu sunt jucător hardcore, dar urmăresc această evoluție cu interes pentru că mă interesează ecosistemul Linux în general. Fiecare procent în plus înseamnă că mai mulți oameni descoperă că pot face aproape tot ce au nevoie pe Linux, inclusiv să se joace, fără să fie nevoiți să trăiască în lumea Microsoft. Și pentru cineva care folosește Linux de ani de zile și crede în independența digitală și în software-ul open-source, asta contează.

Acum, mai rămâne de văzut dacă cifra de 5% se va menține și va continua să crească, sau dacă va urma un recul la luna viitoare. Probabil va fi un drum cu suișuri și coborâșuri, cum a fost mereu, dar tendința pe termen lung e greu de contestat.

Am văzut o postare pe Mastodon despre Sudoku - nu mai știu exact dacă era despre un joc online sau despre altceva. Astfel mi-a venit ideea să creez un joc Sudoku online.

Problema este că nu mă pricep la programare - știu un pic de HTML. CSS știu și mai puțin, iar JavaScript nu știu deloc. Așa că am decis să încerc un experiment: i-am cerut lui Claude să construiască jocul de la zero, eu urmând să supervizez și să ajustez rezultatul.

Ce am cerut și ce am primit

Cerința inițială a fost destul de simplă - un joc de Sudoku cu trei niveluri de dificultate: ușor, mediu și greu. Claude a generat tot codul dintr-o singură solicitare, iar rezultatul a fost surprinzător de complet: generator de puzzle-uri care produce un joc unic la fiecare pornire, sistem de greșeli cu maximum trei încercări, indicii, mod de notițe pentru marcarea candidaților și navigare cu tastatura.

Design-ul a ieșit în tonuri închise, cu auriu și verde mint ca accente, destul de plăcut de privit și fără să aglomereze ecranul cu elemente inutile.

Cum am ajuns de la o idee la un fișier gata de urcat pe server

Primul lucru pe care l-am cerut după generarea inițială a fost să împart codul pe fișiere separate - index.html pentru structură, style.css pentru stiluri și script.js pentru logică. Îmi place ca lucrurile să fie organizate, iar un singur fișier uriaș nu este ceva cu care să lucrezi ușor ulterior.

Apoi am vrut o coloană cu instrucțiuni în stânga jocului, pentru că pe un ecran lat rămânea mult spațiu gol și mi se părea o risipă. Coloana a apărut, dar centrarea jocului a creat ceva bătăi de cap - sidebar-ul ocupa spațiu în layout și împingea jocul spre dreapta. Claude a rezolvat asta folosind position: fixed pentru coloana cu instrucțiuni, astfel încât jocul să rămână centrat față de întreaga pagină, independent de sidebar.

Pe ecrane mai mici, sidebar-ul dispare complet și instrucțiunile apar sub joc, ceea ce face ca totul să funcționeze decent și pe telefon sau tabletă.

S-a mai adăugat un favicon SVG - o grilă 3×3 minimalistă în culorile jocului - și un footer cu mențiunea că jocul a fost creat cu Claude AI și că tot codul este distribuit sub licența MIT.

Unde îl găsești

Jocul este disponibil la thinkroot.xyz și codul sursă este publicat pe code.linuxromania.ro pentru cine vrea să îl studieze sau să îl modifice. Nu are dependențe externe, nu folosește niciun framework și rulează complet în browser.

Ce am învățat din tot procesul

Cel mai interesant aspect nu a fost jocul în sine, ci modul în care am colaborat cu un AI pentru a-l construi. Nu am scris eu codul, dar am luat toate deciziile: ce funcționalități să aibă, cum să arate, cum să fie organizat, unde să fie publicat. Fără aceste decizii, rezultatul ar fi fost ceva generic și neinteresant.

Cred că aici este diferența dintre a folosi un AI ca pe o unealtă și a-l lăsa să decidă în locul tău.

Dacă ai chef să îl încerci, intră pe thinkroot.xyz/sudoku și dă drumul la cronometru.

Alex mi-a dat două linkuri deodată - unul către fsonline.app, un sit de filme online, și unul către Roforum.net, un forum românesc.

La primul, primul lucru care mi-a sărit în ochi nu a fost colecția de filme, ci ce scrie în footer: Fs Online © 2020 Toate drepturile rezervate. Am citit de două ori să mă asigur că nu am văzut greșit.

Ce drepturi rezervate, mai exact? Situl în cauză oferă filme fără să plătească nimănui nimic, fără licențe, fără acordul producătorilor - adică piraterie curată - și totuși proprietarul sitului a considerat că e cazul să pună acolo un copyright ca și cum ar fi o companie serioasă. Ironia asta m-a distrat mai mult decât orice film de pe sit. Practic, singurul drept pe care îl ai pe un sit de piraterie este dreptul de a nu fi prins, nu dreptul de autor.

---

Pe lângă asta, tot de la Alex am aflat și de o știre care m-a pus pe gânduri, legată de același Roforum.net - forumul a anunțat că începând din ianuarie 2025 accesul va deveni contracost:

Începând din ianuarie 2025, accesul la Roforum.net va fi contracost. Această decizie a fost luată pentru a susține platforma și a păstra calitatea discuțiilor.

Costul este de doar 10 euro pe an, ceea ce înseamnă aproximativ 0,83 euro pe lună. O sumă accesibilă pentru un mediu civilizat unde îți poți exprima opinia liber.

Sunt și de acord cu decizia asta, și nu sunt de acord, în același timp - ceea ce înseamnă că subiectul merită câteva rânduri.

Pe de o parte, înțeleg perfect situația, pentru că și eu ofer servicii gratuite în cadrul Linux România și știu că în spate există costuri reale: hosting, timp, energie, întreținere. Când ești la început, lansezi ceva gratuit ca să atragi lumea, ceea ce este normal și logic. Problema apare atunci când, după ce ai construit o comunitate pe promisiunea că totul e gratis, schimbi regulile. Nu e neapărat greșit, dar e o decizie cu dus-întors, cum am spus.

Pe de altă parte, dacă ar fi cerut o donație voluntară în loc să impună o taxă obligatorie, cred că reacțiile ar fi fost mai blânde. Există o diferență psihologică mare între „ajută-ne dacă poți„ și „plătește sau nu mai ai acces", chiar dacă suma în sine este mică - ceea ce sună a big tech..

Ce mă bucură, totuși, este că forumul este activ - și asta e mare lucru în 2026, când forumurile românești au cam fost abandonate unul câte unul. Un spațiu unde oamenii se adună să discute în română, fără să fie subordonat algoritmilor vreunei rețele sociale, merită să existe, indiferent de modelul de finanțare ales.

MidnightBSD este un sistem de operare de tip BSD orientat spre desktop, derivat din FreeBSD, cu propriul său sistem de pachete numit mports și cu o comunitate relativ mică, dar dedicată. Versiunea 4.0.4, lansată la finalul lunii martie 2025, aduce o noutate care a stârnit destul de multă discuție: introducerea unui mecanism de verificare a vârstei direct în sistemul de operare, ca răspuns la presiunile legislative din Statele Unite.

Practic, au apărut două programe noi în sistem: aged și agectl. Primul este un daemon care pornește automat la boot și gestionează informații despre vârsta utilizatorilor înregistrați, iar al doilea este instrumentul din linia de comandă prin care poți seta vârsta unui cont sau data de naștere. Comanda adduser a fost modificată pentru a întreba de vârstă la crearea unui cont nou, iar managerul de pachete mport va verifica grupul de vârstă al utilizatorului care instalează pachete și va aplica reguli de control al accesului negative pentru a bloca anumite aplicații în cazul celor care nu au vârsta minimă necesară. La momentul lansării, niciun pachet din mports nu are o restricție de vârstă setată, deci în practică mecanismul există, dar nu face nimic concret deocamdată.

Contextul din spatele acestei decizii este unul destul de îngrijorător dacă ne gândim la implicațiile mai largi: mai multe state din SUA au adoptat sau intenționează să adopte legi care impun verificarea vârstei la nivel de sistem de operare, nu doar la nivel de aplicație sau website. Autorii MidnightBSD au ales să implementeze acest mecanism în avans, pentru a putea respecta aceste cerințe legale fără a fi luați prin surprindere. Dacă locuiești într-o jurisdicție fără astfel de legi, poți dezactiva daemonul cu sysrc aged_enable=NO în /etc/rc.conf și nu va mai porni la boot.

Din punct de vedere tehnic, developerii au expus și un API pentru cei care vor să integreze această funcționalitate în propriile aplicații, prin două funcții disponibile în libutil - una pentru a obține grupul de vârstă al unui utilizator și una pentru a seta vârsta. Este o abordare corectă din perspectiva ingineriei: nu forțezi o soluție rigidă, ci pui la dispoziție funcții de bază pe care alții le pot folosi în propriile aplicații.

Contextul mai larg este unul care merită urmărit cu atenție: dacă astfel de legi se extind și ajung să impună cerințe tot mai complexe, proiectele independente cu resurse limitate vor fi primele care vor resimți presiunea, fără să aibă mijloacele necesare pentru a răspunde.

Dacă ești nou în domeniul HomeLab/VPS cum sunt și eu, la un moment dat dai peste termenul bare-metal și, la fel de inevitabil, te întrebi la ce anume se referă lumea când îl folosește. Nu e nimic complicat la mijloc, deși la prima vedere poate părea un concept abstract.

Bare-metal înseamnă, la modul cel mai simplu, că rulezi programe direct pe hardware fizic, fără niciun strat de virtualizare între ele. Metalul gol, cum ar veni - hardware-ul real, fără nimic altceva pus deasupra înainte să ajungi la sistemul de operare sau la aplicație.

Serverele bare-metal

Contextul în care auzi cel mai des termenul este cel al serverelor. Când închiriezi un VPS de la un furnizor de hosting, de fapt închiriezi o mașină virtuală care rulează pe un server fizic undeva într-un datacenter, alături de zeci sau poate sute de alte mașini virtuale ale altor clienți. Resursele hardware - procesorul, memoria RAM, stocarea - sunt împărțite între toți.

Un server bare-metal e altceva: închiriezi sau deții un server fizic dedicat în întregime ție. Nimeni altcineva nu împarte resursele cu tine, nu există hypervisor care să gestioneze mai mulți utilizatori pe același hardware, și ai acces direct la tot ce oferă mașina respectivă. Evident, asta vine de obicei cu un cost mai mare, dar și cu performanță și predictibilitate mai bune.

Instalare bare-metal

Al doilea context în care apare termenul este cel al instalării unui sistem de operare. Când instalezi Linux direct pe calculatorul sau pe serverul tău, aia e o instalare bare-metal - sistemul de operare rulează direct pe hardware, nu într-o mașină virtuală sau într-un container. Probabil că și tu ai făcut asta de mai multe ori fără să-i fi spus astfel.

Hypervisori de tip bare-metal

Există și o categorie de hypervisori - adică de programe care gestionează mașini virtuale - care rulează direct pe hardware, fără să aibă nevoie de un sistem de operare gazdă dedesubt. Acestea se numesc hypervisori de tip 1 sau bare-metal hypervisors. Proxmox, VMware ESXi sau Hyper-V sunt exemple cunoscute. Spre deosebire de ele, VirtualBox sau VMware Workstation sunt hypervisori de tip 2, adică rulează ca aplicații obișnuite peste un sistem de operare existent.

De ce contează distincția

În practică, distincția între bare-metal și virtualizat contează mai ales când ai nevoie de performanță maximă, de acces direct la anumite dispozitive hardware sau când vrei să eviți orice overhead introdus de un strat suplimentar de programe. Jocurile și aplicațiile care lucrează intensiv cu procesorul grafic, de exemplu, merg mult mai bine pe bare-metal decât într-o mașină virtuală.

Pe de altă parte, virtualizarea îți oferă flexibilitate și izolare - poți rula mai multe sisteme de operare pe același hardware, poți face snapshot-uri, poți migra mașini virtuale. Fiecare abordare are locul ei.

Ori de câte ori auzi bare-metal, ideea esențială rămâne aceeași: hardware real, fără virtualizare la mijloc.

Există o tendință care mă deranjează de ceva vreme și pe care nu am mai rezistat să nu o spun cu voce tare: tot mai multe jurnale și situri adoptă o temă întunecată ca și cum ar fi un semn de bun gust sau de modernitate, iar eu, ca vizitator, ajung să închid tab-ul mai repede decât am apucat să citesc primul paragraf.

Problema mea nu este cu modul întunecat în sine, pentru că înțeleg că există oameni care îl preferă, mai ales seara sau noaptea, când lumina unui ecran alb poate obosi ochii. Problema mea este cu acele pagini care au fundalul complet negru și textul alb sau de altă culoare deschisă, un contrast atât de dur încât, după câteva minute de citit, ochii încep să mă doară efectiv. Ziua, când lumina naturală este prezentă și ecranul meu este calibrat pentru acel context, un fond negru cu text alb devine aproape insuportabil de citit.

Știu că există plugin-uri pentru navigator care pot rezolva această problemă, dar nu am de gând să le instalez, pentru că nu vreau să încarc navigatorul cu tot felul de extensii doar ca să pot citi confortabil o pagină. Cu cât adaugi mai multe plugin-uri cu atât navigatorul merge mai greu, consumă mai multă memorie și, la un moment dat, ajungi să ai mai multe extensii decât pagini vizitate zilnic, ceea ce nu mi se pare o soluție serioasă.

Ceea ce m-ar mulțumi cu adevărat este să existe un buton simplu de comutare între o temă luminoasă și una întunecată, direct pe pagina respectivă, astfel încât fiecare vizitator să poată alege ce i se potrivește. Nu este o funcționalitate greu de implementat și există multe platforme de blogging sau teme pentru WordPress, Hugo sau alte generatoare de situri statice care o oferă deja din instalare. Este o chestiune de respect față de cei care îți citesc conținutul, pentru că nu toți avem aceleași preferințe și nu toți citim la aceleași ore din zi.

Înțeleg că pentru unii autori aspectul vizual al jurnalului este o chestiune personală și că tema întunecată poate părea mai elegantă sau mai tehnică, mai ales în spațiile dedicate programatorilor sau pasionaților de Linux. Și eu am o oarecare afinitate pentru estetica aceea, recunosc. Dar există o diferență mare între o temă întunecată bine gândită, cu contrast suficient și culori alese cu grijă, și un fond negru pur pe care s-a aruncat text alb fără nicio altă considerație.

Nu știu dacă această problemă o să se rezolve de la sine pe măsură ce mai mulți autori devin conștienți de importanța accesibilității vizuale, dar știu că astfel de situri le vizitez rar și le închid destul de repede, indiferent cât de bun ar fi conținutul. Conținutul bun contează, dar nu suficient cât să îmi sacrific confortul vizual de fiecare dată când îl accesez.

Mi-au rămas legumele fierte de la supa de tăiței. Ca să nu arunc legumele am improvizat o rețetă rapidă 😀

Ingrediente

• 1 cartof
• 3 morcovi
• 2 păstârnaci
• 1 țelină
• 3 căței de usturoi
• 1 ceapă
• zeamă de supă
• un pic de unt
• 2 lingurițe iaurt grecesc
• boia dulce
• sare
• piper

Pași

1. Am tocat legumele în tocătorul electric până s-au făcut ca o pastă - se poate folosi și blender.
2. Conținutul l-am turnat într-un bol și am amestecat cu sare, piper, boia și zeama de la supă.
3. Am amestecat bine cu telul. După care am pus compoziția la încălzit (dacă legumele sunt calde nu mai este nevoie de pus la încălzit).
4. După ce s-a încălzit am adăugat untul și am amestecat până s-a topit complet.
5. La final am pus iaurt. Bineînțeles după ce am luat oala de pe foc.

Note Legumele pot fi fierte special pentru această rețetă sau rămase de la o supă. Cu cât zeama de supă e mai gustoasă, cu atât crema iese mai bună. Iaurtul se adaugă obligatoriu după ce dai oala jos de pe focul, altfel se taie.

Săptămâna trecută, GitHub a anunțat că, începând cu 24 aprilie, datele tale de interacțiune cu Copilot vor fi folosite pentru antrenarea modelelor de inteligență artificială ale Microsoft. Dacă vrei să ieși din această schemă, trebuie să cauți singur setarea și să o dezactivezi.

Am renunțat la GitHub și drumul a fost destul de lung: am plecat de la GitHub, am trecut prin GitLab, am ajuns la Codeberg și, în final, m-am stabilit pe Forgejo - pe care îl găzduiesc la cod.linuxromania.ro. Am ajuns acolo tocmai pentru că nu am vrut să depind de bunăvoința unei companii mari, iar ce se întâmplă acum cu GitHub mi-a confirmat că instinctul acela a fost corect.

O promisiune făcută public, uitată în liniște

Când Microsoft a cumpărat GitHub în 2018 pentru 7,5 miliarde de dolari, lumea dezvoltatorilor a fost nervoasă. Microsoft era compania care numise Linux „un cancer", care îngropase Netscape cu Internet Explorer și care tratase dezvoltatorii ca pe un public captiv. Cedarea celei mai mari platforme de cod din lume în mâinile lor părea, pentru mulți, o greșeală.

Satya Nadella știa asta, și tocmai de aceea a promis explicit, în scris, pe jurnalul oficial al Microsoft: GitHub va funcționa independent, va păstra spiritul orientat către dezvoltatori și va rămâne o platformă deschisă. Mai mult decât atât, i-a invitat pe oameni să-i judece după fapte, nu după vorbe.

În august 2025, CEO-ul GitHub, Thomas Dohmke, a plecat fără ca Microsoft să anunțe un succesor. În schimb, GitHub a fost absorbit în divizia CoreAI a Microsoft, condusă de Jay Parikh. Fără ceremonie, fără comunicat, fără nicio recunoaștere publică a faptului că promisiunea de independență tocmai încetase să mai fie valabilă.

Și în martie 2026, a venit și pasul următor: datele tale de interacțiune cu Copilot vor hrăni modelele de inteligență artificială ale Microsoft, dacă nu te deranjezi să oprești asta manual.

Ce înseamnă, concret, „date de interacțiune"

Merită să citești cu atenție ce intră în această categorie, pentru că nu e vorba doar de codul pe care îl scrii. Sunt incluse mesajele pe care le trimiți către Copilot, sugestiile pe care le accepți sau le modifici, contextul din jurul cursorului tău, comentariile și documentația pe care le redactezi, numele fișierelor și structura depozitului, modul în care navighezi prin funcționalitățile Copilot și chiar feedback-ul dat cu butonul de apreciere sau dezaprobare.

Aceste date ajung la GitHub și la „afiliații" săi - adică, după cum precizează ei înșiși în politica de confidențialitate actualizată, la Microsoft.

Există o excepție: dacă ești client de tip Business sau Enterprise, contractul tău corporativ interzice explicit această utilizare a datelor. Ești protejat. Dacă ești dezvoltator individual, colaborator la proiecte open source sau un simplu utilizator care lucrează pe un cont personal, ești inclus în schemă până când ieși singur din ea.

Oamenii care au construit comunitatea ce a făcut GitHub să valoreze 7,5 miliarde de dolari sunt exact cei cărora li se aplică această politică. Clienții corporativi cu contracte mari au protecție.

Răspunsul comunității

Imediat după anunț, au apărut ghiduri de migrare către Codeberg și Forgejo. Nu reacții furioase pe rețelele de socializare, ci documentație concretă: pași pentru mutarea depozitelor, redirecționarea legăturilor, reconfigurarea pipeline-urilor de integrare continuă.

Asta spune ceva important. Utilizatorii care au ani de istoric de commit-uri, fire de discuții, configurații complexe și o prezență publică legată de GitHub - adică exact oamenii pentru care costul plecării este cel mai mare - au ales să scrie instrucțiuni de ieșire în loc să depună reclamații.

Eu am trecut prin același proces ceva mai devreme, și pot spune că migrarea nu este la fel de complicată pe cât pare la prima vedere. Există instrumente care importă depozitele împreună cu issues, pull request-uri, etichete și release-uri - nu e nevoie să o iei de la zero cu linia de comandă.

Ce poți face acum

Dacă folosești în continuare GitHub și ai Copilot activ, poți dezactiva această opțiune din Setări → Copilot → Confidențialitate → „Allow GitHub to use my data for AI model training". Dacă ai mai multe conturi, trebuie să faci asta pentru fiecare în parte.

Dacă vrei să mergi mai departe și să nu mai depinzi de bunăvoința unei companii care a demonstrat că o poate retrage oricând, Codeberg este o alternativă găzduită de o organizație non-profit, cu sediul în Europa, fără finanțare de risc. Iar dacă preferi să controlezi tu totul, Forgejo poate fi instalat pe propriul tău server.

Eu am ajuns la concluzia asta cu ceva timp în urmă și nu mi-a părut rău nicio clipă. Codul stă acum pe o instanță Forgejo la cod.linuxromania.ro - indiferent de ce decide vreo corporație despre politica sa de confidențialitate.

Nadella a spus că să fim judecați după fapte. Sfat bun. Mai ales acum.

Dacă ai un calculator cu Linux și SSD, și tot mai aștepți câteva secunde bune până ajungi la desktop, nu e neapărat vina hardware-ului. De cele mai multe ori, problema vine din interior, adică din câteva servicii care pornesc la boot și care, fie nu-ți sunt de niciun folos, fie stau în calea altora care ar trebui să fie gata mai repede.

Vestea bună este că Linux nu ascunde nimic. Toate informațiile sunt acolo, trebuie doar să știi unde să le cauți.

Primul pas: să vedem cât durează de fapt

Undeva în adâncurile lui systemd există un instrument mic, numit systemd-analyze, care nu necesită nicio instalare și care îți spune exact cât a durat ultimul boot, împărțit pe etape. Îl rulezi pur și simplu cu:

systemd-analyze

Rezultatul arată cam așa:

Dacă ai UEFI și folosești un bootloader compatibil (cum ar fi systemd-boot sau GRUB), vei vedea inclusiv cât timp a stat în firmware și în bootloader, înainte ca kernelul să preia controlul. Etapa de userspace este cea în care sistemul lansează toate serviciile, și aceea este, de obicei, locul unde se pierde cel mai mult timp.

Al doilea pas: cine e de vină?

Comanda systemd-analyze blame îți afișează lista tuturor serviciilor, sortate după cât timp a luat fiecare să pornească.

systemd-analyze blame

La prima vedere, serviciile de la vârful listei par suspecte. Dar atenție, pentru că un serviciu care apare acolo cu un timp mare nu înseamnă automat că el este cel care îți ține sistemul pe loc. Unele servicii rulează în paralel cu altele și nu blochează nimic. Altele, cum ar fi verificările de actualizări sau serviciile pentru containere, au motive bune să dureze mai mult.

Deci blame îți dă o imagine de ansamblu, dar nu te lasă să tragi concluzii definitive.

Al treilea pas: lanțul critic

Aici devine cu adevărat interesant. Comanda systemd-analyze critical-chain îți arată exact care servicii se blochează unele pe altele, adică lanțul de dependențe care determină când sistemul devine cu adevărat utilizabil.

systemd-analyze critical-chain

Spre deosebire de blame, aceasta îți arată nu ce a durat mult în general, ci ce a stat efectiv în calea pornirii. Dacă un serviciu apare în lanțul critic cu un timp mare, acela este candidatul potrivit pentru investigație. Probleme frecvente care apar aici sunt: servicii care așteaptă rețeaua, servicii pentru containere sau drivere lente.

Al patrulea pas: o imagine vizuală

Dacă preferi o vedere de ansamblu grafică, poți genera o diagramă SVG a întregului proces de boot cu:

systemd-analyze plot > boot.svg

Fișierul rezultat se poate deschide în orice browser și arată cum se suprapun serviciile în timp, cât durează fiecare și care stau în așteptare. Nu e obligatoriu, dar ajută mult dacă vrei să înțelegi mai bine cum funcționează lucrurile.

Ce faci cu informațiile astea?

Odată ce ai identificat serviciile care îți consumă timp inutil, le poți dezactiva cu:

sudo systemctl disable numele-serviciului

Asta îl oprește să mai pornească la boot, dar îl poți lansa oricând manual dacă ai nevoie. Exemple tipice de servicii pe care mulți utilizatori le au activate fără să știe și fără să le folosească: daemon-ul pentru imprimantă (dacă n-ai imprimantă), managerul de Bluetooth (dacă nu folosești Bluetooth), sau diverse servicii de sincronizare.

Dacă vrei să fii mai radical, poți folosi mask, care împiedică serviciul să fie pornit chiar și de alte procese:

sudo systemctl mask numele-serviciului

Dezactivarea se face cu unmask dacă te răzgândești.

Înainte de orice modificare, merită să verifici ce dependențe are serviciul respectiv, ca să nu dezactivezi ceva de care depinde altceva important.

Există și variante grafice

Dacă terminalul nu e mediul tău preferat, există câteva aplicații grafice care îți permit să faci cam același lucru prin interfețe vizuale, cu mouse-ul.

Cea mai îngrijită opțiune în momentul de față este SysD Manager, disponibilă pe Flathub și instalabilă pe orice distribuție care are Flatpak:

flatpak install flathub io.github.plrigaux.sysd-manager

Oferă o interfață completă pentru gestionarea unităților systemd, inclusiv vizualizarea, editarea fișierelor unit și controlul serviciilor, toate dintr-o singură fereastră.

O altă opțiune este systemd-manager, scrisă în Rust și construită cu GTK3, care pe lângă gestionarea serviciilor include și o secțiune dedicată pentru systemd-analyze, unde poți vedea timpii de boot direct în interfață, fără să deschizi terminalul. E disponibilă în AUR pentru cei cu Arch sau distribuții derivate, și ca pachet snap pentru Ubuntu.

Trebuie spus însă că și cu o interfață grafică, riscul rămâne același ca la terminal: dacă dezactivezi un serviciu de care depinde altceva important, sistemul poate ajunge să nu mai pornească deloc sau să se comporte ciudat. Interfața grafică nu te ferește de greșeli, ba chiar te poate face să apeși prea ușor pe butoane fără să înțelegi pe deplin ce faci. Comenzile din terminal, tocmai pentru că necesită să le scrii conștient, te obligă într-un fel să fii mai atent.

---

Concluzia practică este simplă: înainte să dai vina pe hardware sau să reinstalezi distribuția, rulează trei comenzi, uită-te la rezultate cu atenție și vei găsi, cel mai probabil, cel puțin un serviciu care pornește fără niciun rost și care îți fură câteva secunde la fiecare pornire.

E-mailul există de zeci de ani și a fost unul dintre primele lucruri care au făcut internetul util pentru oamenii obișnuiți. Pe scurt, este un sistem prin care poți trimite mesaje de la o adresă la alta, indiferent de furnizor sau de dispozitivul pe care îl folosești - dacă ai o adresă de Gmail și eu am una de Proton, ne putem scrie fără nicio problemă, exact ca și cum ai trimite o scrisoare prin poștă. Este simplu, universal și nu depinde de o singură companie sau platformă.

Dar ce se întâmplă în practică, cel puțin în România?

Dacă mă uit la inbox-ul meu, cea mai mare parte din ce primesc vine de la bănci, magazine online, firme de curierat sau diverse servicii la care m-am abonat la un moment dat. Adică exact genul de mesaje pe care nu le-ai citi cu prea multă atenție: oferte, confirmări de comandă, notificări automate. E-mailul a devenit, pentru mulți, un coș în care ajung lucruri pe care le ștergi fără să le deschizi.

Instituțiile statului nu stau mai bine. Dacă ai o problemă cu o primărie, cu ANAF-ul sau cu orice altă instituție publică, șansele să rezolvi ceva prin e-mail sunt destul de mici. Fie nu ai o adresă de contact clară, fie nu răspunde nimeni, fie ți se spune că trebuie să vii fizic oricum. Comunicarea electronică cu statul există mai mult pe hârtie decât în realitate.

Cel mai ciudat lucru mi se pare însă altceva: oamenii nu folosesc e-mailul nici pentru a comunica între ei. Nu mă refer la corespondență formală, ci pur și simplu la mesaje pe care le-ai trimite unui prieten, unui vecin sau unui coleg. Înțeleg că aplicațiile de mesagerie sunt mai rapide, că WhatsApp-ul e deschis tot timpul și că răspunzi acolo în câteva secunde. Dar tocmai asta mi se pare problematic - ne-am obișnuit să depindem de platforme care nu ne aparțin, care se pot închide sau schimba oricând, și care nu oferă niciun fel de garanție că mesajele noastre rămân private.

Nu spun că trebuie să renunțăm la aplicațiile de mesagerie, dar cred că anumite lucruri merită trimise prin e-mail. Un mesaj important, ceva ce vrei să poți găsi mai târziu, o conversație pe care vrei să o poți arhiva sau dovedi - toate acestea stau mult mai bine într-un e-mail decât într-un fir de WhatsApp pe care îl poți pierde dacă îți schimbi telefonul.

E-mailul nu este mort și nu are de ce să fie. Este unul dintre puținele instrumente de pe internet care funcționează fără să fii blocat într-un ecosistem anume, și asta îl face mai valoros decât pare la prima vedere.